OPINIE / Marian Burlacu scrie despre EuroBasket 2017: Ce frumos ar fi ca fiecare sportiv român să aibă ”antrenor personal”

lun, 11 septembrie 2017

Încep aceste rânduri cu o întrebare. Una ce, aparent, nu prea are legătură cu subiectul. ”Ce faceți dacă vreți ca al dvs copil să știe să cânte la pian?”. Răspuns: fie îi luați un profesor personal, fie îl duceți la o școală de muzică, iar acolo să învețe alături de alți copii. Punct. Și acum să revin la subiect. Naționala masculină a pierdut toate cele cinci meciuri de la EuroBasket 2017. Și, desigur, aceste înfrângeri (ne) dor. Dincolo de durere, însă, ar fi normal să ne punem întrebări. ”De ce n-am reușit măcar o victorie?”. Și să găsim, cât mai rapid, răspunsuri la aceste întrebări. Mai precis, rezolvări ale situației. Pentru ca în viitor să apară și victoriile.

La meciurile pe care echipa României le-a disputat la Cluj, în Grupa C, s-a observat lesne dorința baschetbaliștilor noștri de a câștiga. S-au luptat pentru fiecare minge. Au ținut aproape de adversar cât s-a putut – au condus Croația, de pildă, cu 10-0. Diferența s-a făcut, desigur, în plan individual, Spania, Croația, Muntenegru, Ungaria și Cehia având jucători (mult) mai experimentați decât ai noștri, în mare parte. Unii dintre ei căliți în NBA sau în Euroligă. Iar ”ai lor” au ajuns să evolueze acolo fiindcă au un bagaj tehnic și tactic, precum și calități fizice superior.

De ce? Mai precis, de ce ”ai lor” au, iar ai noștri, în mare parte nu? De ce ”ai lor” ajung să evolueze în NBA sau în Euroligă, iar ai noștri, cu câteva excepții, nu? Răspunsul mi l-a dat, indirect, în urmă cu ani, un prieten, antrenor de rugby la copii și juniori. ”A venit o echipă din Anglia. Și erau vreo șapte antrenori cu ei. Eu mă ocup de trei echipe. Singur. Și atunci cum să nu fie copiii englezi mai buni, din punct de vedere tehnic, decât ai mei? Eu nici nu-i am la antrenamente pe toți, mereu, împreună. Unii învață dimineața. Alții după amiază. Unii îmi vin cu trenul în București, de la Ploiești. Alții cu microbuzul, din Afumați. Nici n-am timp să-i urmăresc pe toți, în același timp. Să le corectez mișcările. Și ne mirăm că acei copii, englezi, devin, mai apoi, mari jucători de rugby. Superiori, tehnic, celor de la noi”.

La EuroBasket 2017, din echipa României au confirmat, în special, Vlad Moldoveanu și Andrei Mandache. Primul a fost cel mai bun om al meciului cu Cehia (68-83), respectiv al naționalei noastre în partidele cu Croația (58-74) și cu Spania (50-91) – a evoluat accidentat cu Ungaria, iar cu Muntenegru a rămas pe bancă, nefiind folosit. Celălalt a fost MVP-ul României contra ungurilor, pentru ca în meciul cu Muntenegru să devină al doilea jucător din 1983 încoace, după Toni Kukoci, care reușește un ”triple duble” la Campionatul European.

De ce s-au aflat, în prim-plan, Vlad Moldoveanu și Andrei Mandache? În primul rând, fiindcă sunt baschetbaliști cu mare experiență. În al doilea rând, pentru că amândoi au crescut în familii de oameni de sport. Familii în care unul dintre părinții a excelat în baschet. Vlad Moldoveanu este fiul lui Carmen Tocală, fosta președinte a FRB, iar Andrei Mandache este băiatul unui fost jucător, iar apoi antrenor în sportul cu mingea la coș. Așadar, amândoi s-au născut în familii în care cuvântul ”baschet” era la fel de des rostit precum ”pâine” sau ”apă”. Normal că ei au îndrăgit acest sport. Descoperindu-l de mici, în vizita lor prin săli, ei au alergat după mingea portocalie. Iar părinții lor le-au fost practic ”antrenori personali”.

Revin la întrebarea cu care am deschis aceste rânduri: ”Ce faceți dacă vreți ca al dvs copil să știe să cânte la pian?” Există, cel puțin în plan teoretic, două variante de răspuns: îl dați pe mâna unui profesor personal sau îl duceți la o școală de muzică. În primul caz, copilul va învăța mult mai repede și, probabil, mult mai bine să cânte la pian. Fiindcă în această situație un profesor se ocupă de un singur copil. În al doilea caz… Lucrurile sunt mai complicate. Fiindcă un profesor îi va învăța pe 3-4-5 copii să cânte la pian. Și atunci timpul alocat fiecărui copil, de respectivul profesor, va fi mult mai mic. Iar evoluția micuților va fi mai lentă, iar rezultatul nu la fel de bun. Cam așa se întâmplă în sport, la noi, la nivel de copii și juniori. Un antrenor pregătește trei echipe, deseori de unul singur… Iar situatia aceasta n-o întâlnim, din păcate, doar în sportul nostru, ci și în școală. Unde sunt clase cu 35-40 de copii, dar și clase cu 25 de elevi. În care dintre ele micuții au șanse să învețe mai repede și mai bine? Și nu mai vorbesc despre faptul că unii părinți le iau și meditator copiilor lor. Oare de ce?

Așadar, revenind la EuroBasket 2017, suntem tentați, unii dintre noi, să fim deranjați de rezultatele echipei României. La fel cum un părinte e deranjat când află că al său copil a rămas coringent sau repetent. Însă nu cumva noi, cei care criticăm evoluțiile și rezultatele baschetbaliștilor (sportivilor) noștri, suntem în ipostaza acelui părinte care, neglijând educația (inclusiv pe aceea fizică) copilului său, din motive justificate (lipsa banilor, de pildă) sau nu, e deranjat de corigența acestuia? N-ai cum să fii premiant, în școală sau în sport, dacă nu ești sprijinit de familie, de educatori/antrenori!

Ne mirăm, deseori, vâzând că sportivii noștri greșesc procedee tehnice simple, însă puțini înțelegem că, de fapt, aceste erori sunt cauzate de lipsa antrenorilor din sportul juvenil, de faptul că aceștia se ocupă și de alte probleme decât de acelea strict tehnice (să caute un microbuz pentru deplasări, să obțină o sponsorizare șamd)…

Ideal ar fi, nu-i așa, ca fiecare sportiv român să fie pregătit de un antrenor personal. Cum se întâmplă în tenis, de pildă. Desigur, însă, că așa ceva nu este posibil în orice sport. Și cu atât mai puțin la nivel de copii și juniori. Fiindcă un antrenor personal și costă… Măcar de-am avea mai mulți antrenori pentru micuții sportivi. În așa fel încât aceștia să învețe corect și rapid procedeele tehnice. Astfel încât, atunci când vor ajunge seniori, să nu-i vedem că nu știu să dea o pasă ca lumea…

PS – Vlad Moldoveanu și Andrei Mandache nu sunt cazuri singulare în baschetul (sportul) românesc. Mai sunt și alți copii de foști sportivi care calcă pe urmele părinților – și foarte mulți care au făcut-o în trecut. Firește că a te naște într-o familie cu trecut sportiv nu e o garanție a reușitei. Vlad și Andrei au muncit mult pentru a ajunge unde sunt. Sunt și cazuri de copii care n-au făcut sport precum părinții lor. Sau care n-au excelat în sport așa cum au făcut-o înaintașii lor. Dincolo de toate aceste nuanțe, important ar fi ca în familiile noastre, ale românilor, măcar să se vorbească deapre sport. Important ar fi ca măcar familiile românilor să asiste la competiții sportive. Important ar fi ca părinții de astăzi să se îngrijească și de educația fizică a copiilor, să-i încurajeze să facă sport fie pe terenul din apropierea casei, fie în cadru organizat, la cluburi sportive. Și ideal ar fi ca de acești copii să se ocupe antrenori pricepuți, devotați și în număr cât mai mare.

Niciun comentariu

adauga un comentariu