OPINIE | Alin Buzărin scrie despre violența lui Leo Grozavu: Licența Pro luată la palme

mar, 07 martie 2017

E 2017, nu o 1970-80 când Halagian mai scăpa câte o scatoalcă pe la dușuri sau când nea Titi Teașcă solicita un scăunel să-l tragă de perciuni pe Silviu Lung. În acest 2017 mediatic, milenarist și cum o mai fi, în care există camere video inclusiv în toaletele publice, un antrenor se comportă violent în public cu un jucător.

Are mai puțină importanță dacă Leo Grozavu i-a dat o palmă, un bobârnac sau doar l-a luat de gât pe Goloofca. Dacă n-ar fi existat camerele tv pe stadionul din Giurgiu, ci doar martori oculari, înzestrați cu o greu de dovedit cornee umană, probabil că Leo ar fi negat totul, ar fi spus că presa aberează și, ca de obicei, e singura vinovată.

Iar buza spartă a lui Golofca are cu totul alte cauze. Un duel cu un adversar, o crasă neatenție la urcarea în autocar sau poate chiar o periuță de dinți cu cuie în loc de clasicul material plastic.
Așa, s-a văzut tot, iar gestul șocant nu-l incriminează doar pe Grozavu, ci întregul nostru fotbal.

Unul al pornirilor primare, al atavismelor de comportament, al lipsei celei mai elementare autocenzuri. Nu e vorba doar de relația antrenor-jucător, ci de comportament social luat ca atare. Considerând că ne-am cizelat și ne-am civilizat , nu ne mai batem copiii, sau, dacă ne e teamă de ochii lumii, n-o mai facem pe stradă, ci doar acasă, cu draperiile bine trase și cu pereții antifonați.

Dincolo de aspectul social, luând-o strict tehnic, sau tehnico-tactic, dacă vreți, o licență Pro costă vreo cinci mii de euro, presupune mult 4-4-2 sau 4-3-3 sau ce-o mai fi, cere stagii la cluburi galonate din străinătate, dar nu include un test psihologic minimal, orice psiholog de cartier putând detecta fără prea mari eforturi genul de temperamente și de comportamente care n-au ce căuta în această meserie.

Comisia de Disciplină a FRF probabil că va analiza și va decide, dar asta nu-i destul. Proaspăt reclădita Comisie Tehnică a Federației trebuie să se pronințe și ea. Nu cu vorbe goale și povețe, ci cu lucruri concrete. Nu-i așa, Mihai Stoichiță?

Niciun comentariu

adauga un comentariu