OPINIE / Alin Buzărin scrie despre o federație sănătoasă: Tavecchio, onoarea unui ~vecchio

mar, 21 noiembrie 2017

La fix o săptămână de la necalificarea Italiei la Mondiale, Carlo Tavecchio, președintele Federației, și-a strâns hârtiiile și a ieșit pe ușa biroului. Definitiv. A demisionat.

Timp de o săptămână, de lunea trecută și până lunea asta, a mai avut treabă. În primul rând, să-l măture pe Ventura. Selecționerul spunea că nu sunt motive să plece de la squadra azzurra. Cum să nu fie când tu reușești să lași Italia după 60 de ani fără Mondiale?

Bătrânul Gianpiero (69 de ani)  s-a ținut bățos, dar și mai bătrânul Tavecchio (74) nu s-a lăsat până nu l-a demis. Punctul doi al agendei de lucru a președintelui era să-și convingă stafful managerial să plece împreună cu el. Aici nu i-a prea mers. Oamenii sunt de vreo patru ani în funcții, au prins clei de turul nădragilor și până la urmă nu-i de ici, de colo să scoți legitimația de la FIGC. Așadar, Tavecchio și-a lăsat stafful lipit de scaune și de funcții și a plecat de unul singur. Demisie de onoare

Deși ai zice, după procedee, după folosirea cuvântului „onoare”, că Tavecchio e sudist, nu e. E cât se poate de nordist, lombard sadea, din Porto Lambro, mai sus de Milano, spre Como. Și nici n-a ajuns la FIGC din fotbal, ci din politică, după o îndelungată carieră democrat-creștină. Așadar, acest gest extrem (și logic) nu e un trandafir roșu smuls de la propria-i butonieră de un cappo di tutti cappi calabrez sau sicilian, ci un act normal de demisie, după o menire neîmplinită.

Nu facem paralele cu meleagul nostru, că n-are rost. Poate că singura asemănare e acolo unde nici Daum și nici Ventura n-au vrut să plece din propria inițiativă după ce-au dat-o de gard. Dar și aici există diferențe. Cu Daum, noi am căutat și am găsit formule dulcege de rezilierte amiabilă, în timp ce ei, italienii, l-au dat afară pe Ventura și n-au ezitat să și facă public acest lucru.

Și nici nu e vreo trimitere la Burleanu. Întâi, că necalificarea Italiei la Mondiale e un act într-adevăr insolit, petrecut o dată (sau, poate, niciodată) într-o viață de om, în vreme ce românii s-au obișnuit cu ratările. Și apoi într-un fel te agăți de funcție și de carieră la 33 de ani ai lui Burleanu decât la 74 ai lui Tavecchio.

E iarăși greu de crezut că lui Tavecchio i s-ar fi cerut demisia pe San Siro, pe Centomila sau la Napoli. Acolo oamenii sunt ocupați cu ale lor, dacă au ceva, au cu antrenorul și cu jucătorii, nu cu președintele Federației că doar nu i-a spus democrat-creștinul lui Ventura să-l lase pe Insigne rezervă, sau lui Florenzi să centreze în tribune un meci întreg!

Tavecchio, ales prin vot, ar fi putut foarte bine să rămână în funcție, așa cum a rămas întregul staff federal, numit chiar de președintele demisionar. Mai stătea trei ani, prindea Euro 2020, doar n-o să fi ratat Italia calificare după calificare. Prin demisie, Tavecchio a tradus onoarea din dialect napoletan în exprimare normală și a arătat ce înseamnă să-ți asumi răspunderea unui eșec. Noțiunea de răspundere e aceeași, indiferent ce gârlă îți trece pe sub geamul biorului, Tibrul su Dâmbovița!

Niciun comentariu

adauga un comentariu