Marian Burlacu scrie despre reconstrucția Stadionului Dinamo: Falsa problemă a pistei de atletism

sâm, 06 mai 2017

Se știe că suporterii echipei de fotbal Dinamo doresc ca stadionul din complexul aflat pe șoseaua Ștefan cel Mare din București să fie reconstruit. Ceea ce, firește, își dorește orice iubitor de sport indiferent că este sau nu fanul acestei formații (un stadion nou oferă condiții mai bune celor care urmăresc competiții acolo). Toate bune și frumoase! Doar că unii fani vor un stadion fără pistă de atletism. Pe motiv că tribuna ar fi prea departe de dreptunghiul cu iarbă. O falsă problemă, după mine.

De ce este falsă? Fiindcă în anul de grație 2017 este posibil să ai și pistă de atletism pe un stadion, iar în același timp tribuna să fie chiar lângă terenul de fotbal. ”Cum e posibil așa ceva?”, vă veți întreba. Foarte simplu! Există posibilitatea montării de gradene retractabile (în continuarea locurilor aflate pe structura de beton), care să fie extinse la meciurile de fotbal, deasupra pistei de atletism. Iar apoi retrase. Pentru a face loc să alerge atleții sau bucureștenii amatori de mișcare.

Că există această soluție tehnică o dovedesc chiar gradenele retractabile existente în Sala Dinamo. E adevărat, ele pot fi trase doar la meciurile de volei sau de baschet (nu și la acelea de handbal), însă aceasta este o cu totul altă problemă. Așadar, pe zona în care se află pista de atletism s-ar putea trage aceste gradene precum niste felii de tort. Una după alta. Până în vecinătatea dreptunghiului cu gazon, la meciurile de fotbal. Nu va fi simplu, recunosc. Trebuie gândită foarte bine problema. Pentru a nu se întâmpla ca la Cluj Arena, acum vreo doi ani, când niște ”deștepți” au trecut cu motostivuitoarele încărcate cu bere peste pista de atletism, stricând-o… În plus, și costurile ar fi mai mari. Însă dacă s-ar pune în practică această idee a inelului 1 cu gradene retractabile stadionul Dinamo ar deveni imediat cunoscut în toată lumea. Fiindcă ar fi un stadion cu pistă de atletism, dar și cu tribune la marginea terenului de fotbal. 

După mine, viitorul stadion al clubului bucureștean trebuie conceput astfel încât pe acesta să se organizeze nu numai meciuri de fotbal, ci și reuniuni atletice și partide de rugby, de pildă. Și spun ”și de rugby” fiindcă se știe că pe Arena Națională nu se pot organiza astfel de întâlniri tot fiindcă ea a fost gândită doar pentru fotbal, cu tribunele cât mai apropiate de gazon (și nici până astăzi nu s-a ajuns ca arena să meargă pe plus, din punct de vedere financiar…). Și spun ”și de rugby” (și mă repet) fiindcă în urmă cu aproape 50 de ani Dinamo a câștigat Cupa Campionilor Europeni chiar pe stadionul de fotbal. Impunându-se cu 18-0 în fața lui SU Agen după ce pierduse în Franța la un scor ce părea de neremontat (0-12). La rugby, firește.

Dacă ar fi după mine, atunci aș acoperi complet stadionul Dinamo – am mai scris despre arenele acoperite din SUA, care permit să se joace pe ele și meciuri de fotbal american, dar și de baschet sau de hochei. Și l-aș face acoperit fiindcă observăm cu toți cu ce schimbări climatice ne confruntăm tot mai des. Pe când un stadion de fotbal acoperit ar permite organizarea de competiții sportive și pe caniculă, dar și pe viscol sau ger fără ca spectatorii și sportivii să fie deranjați. În plus, un stadion acoperit s-ar putea transforma, lesne, în sală de jocuri sportive – pe arena de fotbal ”Pierre-Mauroy” din Lille s-au jucat un meci de tenis în Cupa Davis (27.432 spectatori) și partide la CM masculin de handbal 2017 (28.010 spectatori) sau la CE masculin de baschet 2015 (27.372 spectatori), de pildă.

Veți spune că sunt un visător… Că bat câmpii șamd… Există, însă, o vorbă românească. Una care spune cam așa: ”Omul sărac nu-și cumpără lucruri ieftine, care să se strice imediat”. Parafrazând, aș spune că am făcut și facem cu atâta greutate stadioane și săli de sport în România pentru a le gândi și mici, și cu o utilitate restrânsă. O putem face, desigur, însă vom regreta mai apoi.

PS – În ultimii ani, pe diverse stadioane de fotbal din Europa s-au disputat și meciuri de tenis, dar și de handbal. Paradoxal, în 1962, echipa feminină de handbal în 7 a României a devenit campioană mondială impunându-se (8-5) în finala cu Danemarca, pe stadionul ”Republicii” din București. În prezența a peste 20.000 de spectatori. Așadar, ceea ce noi făceam acum 55 de ani fac alți europeni, cei din Vest mai ales, astăzi. Oare de ce?

Comments are closed.