La o cafea cu Ducu Bertzi | Io-s sportiv de moroșan

vin, 09 decembrie 2016

Cu o voce caldă și un stil inconfundabil, Ducu Bertzi se înscrie în categoria trubadurilor romantici ai României, muzica sa aducând de mulți ani încântare și bunădispoziție conaționalilor săi de pretutindeni. Chiar dacă nu mai este la prima tinerețe, continuă să bată țara, ba chiar și lumea, în lung și în lat pentru că este în continuare dorit de public. Un public pe care l-a respectat întotdeauna și care i-a răspuns cu aceeași monedă. Apreciatul folkist maramureșean este însă și un mare pasionat al sportului, pe care l-a și practicat în tinerețe, împărtășindu-ne acest fapt în rândurile de mai jos.

 

Înainte de a începe interviul propriu-zis, am o curiozitate referitoare la diminutivul Ducu, de unde provine, căci de la Alexandru de obicei derivă Sandu, Alex, Alecu? Poate de la Sănducu?

Da. Eu, pe când eram mic, tot spunându-mi „Duc, Duc, Duc”, a rămas Ducu. De-aici și numele acelui album al meu, „Dor de ducă”. De fapt toată lumea mă știe de Ducu, mai puțin de Alexandru.

Vă place sportul?

Care anume?

În primul rând fotbalul, iar mai apoi tenisul de câmp.

Vi se pare important sportul pentru o societate? Căci afirmau unii că nu ar fi o prioritate.

Absolut, este foarte important. La mine, la Sighet, unde am crescut, se făcea zdravăn sport de masă. Ca să dau un exemplu în acest sens, mi-amintesc că la școala generală aveam un grafic după care în pauze toate clasele jucam handbal între ele. Pauzele obișnuite erau de 10 minute, în care se juca un meci, iar cea mare de 20, în care se jucau două. Se contabilizau undeva rezultatele și se alcătuia un clasament. Prima participa la un turneu alături de celelalte câștigătoare de la școlile din oraș. Era ceva organizat. Aveam și arbitri care erau profesorii de sport, teren de bitum, porți cu plase și bineînțeles mingiile care erau din abundență. Vă dați seama cum așteptam pauzele… În acea perioadă România domina handbalul în lume la masculin, fiind campioni mondiali, de aceea acest sport era în pole-position și la nivel de preferințe. La liceu am continuat cu baschetul. Profesorul de sport i-a selectat pe cei mai buni, fiind și eu printre cei aleși, alcătuind echipa liceului. Ne confruntam cu celelalte licee din oraș, apoi câștigătorii se duceau mai departe pe județ și tot așa până la nivel național. Era o treabă bună, căci sportul ne ținea ocupați cu ceva sănătos. Și dacă nu erau aceste partide organizate de care v-am spus, tot se juca în pauze un fotbal. Asta în loc să stai în colțul liceului, undeva ascuns, ca să fumezi. Este regretabil că astăzi nu se mai acordă atenție sportului, mai ales că a apărut și internetul care induce sedentarism.

Văd că ați fost mai atras de sporturile de echipă și cu minge. Ați fost legitimat la vreunul?

Doar la baschet, în cadrul liceului, căci era obligatoriu.

Ați reușit ceva ieșit din comun, vreun gol sau vreun coș spectaculos? Ați avut vreo accidentare?

Slavă Domnului, am fost ferit de accidentări. Dar nici vreun coș în ultima secundă n-am izbutit. N-am fost așa de performant. Atât la handbal, cât și la baschet, jucam extremă dreapta, asta pentru că mă mișcam repede.

Urmăriți sport la TV?

Da. Emisiunile sportive, din păcate, au devenit tot mai slabe ca și conținut. Ca să pară cât mai interesante îți dau mii de informații, însă fără să îți spună ceva în esență. Îmi vine un exemplu legat de Champions League. Dau 15409901_945745815555345_209708181_omeciurile, rezumate, comentarii, dar nu oferă clasamentele, ca să ne dăm și noi, privitorii, seama cum stau lucrurile, care este miza. Lucrurile se fac cam urechist. S-or aștepta să ne uităm pe internet la clasamente. Păi atunci nu mă mai uit deloc la ei, ci urmăresc totul pe internet. De asemenea și comentariile de după meci mi se par de slabă calitate, fără substanță. Nu sunt nici constructive și arareori reiese ceva interesant. Doar atunci când mai invită foști sau actuali fotbaliști mai poți deduce câte ceva, căci aceștia sunt chiar în materie și știu cum a fost o așezare în teren, cum a mers faza etc.

Așadar vă uitați la meciuri din cupele europene. Dar la cele din campionatul intern?

Destul de rar, pentru că sunt de slabă calitate. Dacă se întâmplă să urmăresc cu o zi înainte un meci dintr-un campionat puternic și în următoarea mă uit la unul din Liga I, am impresia că acesta din urmă e la relanti, nu fuge nici mingea, nici jucătorul.

Mergeți pe stadioane sau în sălile de sport?

Pe stadion nu mai merg de multă vreme, că-i golăneală mare. Pe lângă chestia cu înjurăturile, nu știi de unde mai sare vreun scaun, vreo petardă. Din acest motiv nici fiul meu nu merge. Pe la sălile de sport m-am mai dus. Revenind la stadioane, când am fost cu soția în Spania, văzusem că FC Barcelona, al cărui mare fan sunt, avea meci. Așa că am luat și eu bilete. Nu era un meci tare, jucau contra unei echipe mai de linia a doua, le-a și dat 4-0 scurt. Dar ce atmosferă era acolo! Am crezut la un moment dat că eram la teatru. Toată lumea cânta, aplauda. La niște decizii potrivnice ale arbitrului, n-am auzit vreo huiduială. Eu voiam la un moment dat să sar și să strig la un fault foarte dur asupra lui Iniesta, dar mi-am dat seama că eram cam singurul din vreo câteva zeci de mii care aș fi făcut așa ceva! Am văzut în tribune cupluri, femei, copii mici, oameni de toate vârstele, cum spuneam ca la teatru. Iar la plecare nu se punea problema că nu s-ar prinde ultimul metrou și că se sfârșește lumea. Regret că de atâtea ori când am fost la Londra, s-a întâmplat ca echipele de-acolo să joace numai în deplasare! Toate-toate, că nu sunt puține. Dar nu mă las și tot prind eu un meci, căci și acolo este un asemenea spectacol deplin.

Urmăreați presa sportivă?

Cum să nu? Citeam multă presă, nu doar sportivă. Aveam chiar un tabiet de a-mi lua ziarele dimineața și la o cănuță de cafea le citeam. Iar când era câte-un meci mai important, luam mai multă presă sportivă, pentru a afla cât mai multe informații. Dar acum nu prea îmi mai este la îndemână. Una, că s-au risipit multe ziare, dar odată cu ele au dispărut și chioșcurile. Chiar îmi pare rău.

Mi-ați spus mai înainte că sunteți fan FC Barcelona. Din România aveți vreo simpatie?

În copilărie am ținut cu Dinamo, pentru că am prins o generație care mi se părea extraordinară. Și chiar a fost, cu Lucescu, Dumitrache, Dinu, frații Nunweiller și alții. Iar în perioada Cenaclului Flacăra am ținut cu Universitatea Craiova. Ne-a deschis ochii Păunescu, spunându-ne ce mânării făceau ăștia de la Steaua și Dinamo, pe linie de forță. Atunci am realizat că Universitatea nu făcea parte din acea gașcă. Mai apoi i-am și cunoscut personal pe fotbaliștii ei. Le-am fost aproape din toate punctele de vedere, căci s-a întâmplat des să avem și noi spectacole pe Central atunci când Știința a jucat meciurile cele mai tari din istoria sa. Am avut și o relație mai apropiată cu unii dintre jucătorii de-atunci: Balaci, Cîrțu, Țicleanu. Iar din echipa lui Dinamo de care pomeneam, tot prin intermediul cenaclului ne-am cunoscut cu Dinu, cu Dumitrache. Florică era chiar un băiat excepțional. Știa să și cânte frumos.

N-ați avut și un patriotism local, cu FC Baia Mare a lui Mateianu?

Până la FC Baia Mare am avut pe CIL Sighet, de la mine din oraș. Sigur, l-am susținut și pe Viorel Mateianu despre care cred că a fost un vizionar în ceea ce privește antrenoratul.

Ce ziceți de dispariția asta în masă a cluburilor de tradiție?

15416901_945745788888681_801556095_nEste teribil, chiar nu am cuvinte să-mi exprim supărarea. Apropo de Rapid, aveau niște suporteri foarte înfocați. Mi-amintesc că eram la San Francisco cu regretatul Florian Pittiș. Iar la concert a apărut un român cu un BMW mai vechi, d-ăla cu două uși, care avea capota din față cu sigla Rapidului. Și zice, „domnule Pittiș, eu am venit cu mașina asta. Nevastă-mea se deplasează cu cealaltă, pentru că i-a fost rușine să mi se alăture, că o să zică ăștia că suntem țigani. Și nu e cazul”. Pe mine mă distrau rapidiștii cu patima asta a lor. Tot așa mi-amintesc că într-un an am fost invitați mai mulți artiști într-o sală superbă din cadrul complexului de la Palatul Cotroceni, de un 8 martie, spre a da un spectacol pentru femeile care lucrau acolo. La final, ni s-au oferit niște cupe de șampanie, apărând și președintele de-atunci, Ion Iliescu. Când a dat mâna cu noi, „Moțu” i-a zis: „dom’ președinte, știți care este cea mai populară vorbă la români? Hai Rapidul, jos Iliescu!”

Și a gustat gluma?

Sigur, păi era excepțională poanta, cum să te superi? Iar Iliescu știa de glumă.

Ce părere aveți despre acest sistem de desfășurare play-off/play-out?

La început am crezut că va crește calitatea meciurilor. Însă nici vorbă de așa ceva. Ba au apărut anomalii, când echipe din play-out sunt mai bune decât unele din play-off! Nici spectatorii n-au dat năvală, din contră, tribunele sunt tot mai goale. Niciun campionat puternic nu folosește asemenea sistem.

Ce formulă de joc v-a plăcut cel mai mult?

1-4-2-4, care se juca în tinerețea mea. Oricum, astea ofensive îmi sunt pe plac. Nici 1-4-4-2 nu este rău, căci mijlocașii laterali devin ușor extreme. Nu agreez deloc jocul ăla închis, precum al italienilor. De aceea și prefer meciurile din campionatele Angliei și Spaniei. Respect totuși și fotbalul italian care este ca o religie în țara lui.

Ați urmărit Campionatului European și Jocurile Olimpice?

Jocurile Olimpice nu, mai ales din cauza orei nepotrivite pentru România. Euro în schimb l-am văzut și nu pot spune că am fost dezamăgit, pentru că mă așteptam la cele petrecute. Păi anul trecut, pe când mă aflam în Canada, după un concert am fost invitat la un grătar de niște români de-acolo situați foarte bine din punct de vedere financiar. Mi-au spus că și-au luat bilete pentru meciurile din Franța, dar că se vor duce abia la ultimul din faza grupelor, cel cu Albania, și își vor achiziționa în continuare bilete pentru meciurile României din fazele superioare. Dracu mă pune să le zic că n-au ales bine, pentru că o să pierdem cu albanezii. „Cum să pierdem băi Ducule cu albanezii? Câștigăm sigur” – erau ei convinși. În august, anul acesta, la Brașov m-am întâlnit cu unul dintre ei, care mi-a zis: „Mereu te pomeneam, că ne-a zis la toți Ducu să nu ne ducem și nu l-am ascultat”. Am vrut să mă duc și eu cu fiul meu la acest Euro. De doi ani o tot pritoceam. Au apărut însă aceste violențe cu teroriștii în Franța și am zis stop-joc. Fusesem și la Roma, la Catedrala San Pietro, iar din cauza acestor măsuri excesive de protecție așteptai jumătate de zi ca să intri. Și mi-am dat seama că același lucru se va întâmpla și în Franța, așa că nu mai simțeam nicio bucurie, dacă am ajuns într-un asemenea hal. Păcat!

Intrăm pe teritoriul dumneavoastră, muzica. Cine v-a insuflat să aveți apetență pentru ea?

Mama era învățătoare și mergea la cor. Îmi plăcea să merg cu ea la repetiții și apoi la reprezentații. M-au dat apoi să fac vioară, apoi hai și cu chitara. Cu toate acestea, pianul este instrumentul meu preferat. Numai că mi-ar fi trebuit unul în casă ca să pot repeta. Cum nu a fost posibil, vioara mi-a fost mai la îndemână. Iar profesorul de vioară dădea și ore de chitară, așa că am învățat-o și pe-asta, mai ales că era la modă printre noi cei tineri, ca să nu spun că peste tot erai în centrul atenției când te-apucai să cânți. Apoi am cântat cu formații în liceu.

Când ați început să luați muzica în serios?

Când am luat primul meu premiu, la un festival la Sighet. Mai eram încă licean. Atunci mi-am zis că trebuie să mă țin de muzică. De aceea am și ales să dau la facultate în București, chiar dacă Clujul mi-era mai aproape, dar centrul tuturor lucrurilor tot în Capitală era.

Sunteți destui cântăreți de succes din Maramureș.

Da, suntem talentați toți (râde). Păi e Narcisa Suciu, Paula Seling, ambele băimărence, iar eu cu Ștefan Hrușcă suntem din Maramureșul istoric, din Sighet, respectiv Ieud. Dar în Maramureș toată lumea cântă. Chiar dacă n-ai deprindere de-acasă, te iei după ceilalți. Păi acolo să nu știi să colinzi e o rușine. Eu am tot spus-o și o repet, pentru mine a fost un noroc să mă nasc în Maramureș. M-a ajutat foarte mult în cariera mea muzicală. Am preluat de-acolo multe bucăți, și mai uzuale, și mai puțin, care mi-au purtat noroc. „Când s-o împărțit norocul” se cântă, nu mai zic de România, ci în mai toate colțurile lumii unde sunt români. Parcă e imnul național.

De ce muzica folk?

În anii 70 era o puternică emulație pe acest gen muzical. Că tot suntem în anul în care Bob Dylan a luat premiul Nobel pentru literatură, pe-atunci mulți de la noi cântau piese de-ale lui. Apăruse și Cenaclul Flacăra în 1973. Pe când eram în liceu am avut o formație cu care cântam pop-rock. Dar ne era greu, căci tobele nu erau de calitate, aveam două amplificatoare la care se ardeau lămpile și trebuia mereu să-l pândim pe vreunul care se mai ducea pe la ruși ca să ne aducă altele noi. Chitarele electrice, ne-am chinuit să ni le facem singuri. Ne comandasem unele la fabrica de mobilă de la noi, cu intervenții, la care am pus niște doze electrice. Era, deci, foarte greu. Pe când cu o chitară normală te puteai descurca bine în folk. Cum îmi plăcea și poezia s-a brodit foarte bine. Dar îmi plac și popul sau rockul.

Când ați avut primele apariții radio-TV?

În perioada cenaclului, unde oficial am ajuns la șase ani de la înființare, în 1979. Eram student și cântam în grupul Song, de care îi plăcea mult lui Păunescu. De aceea ne invita la multe spectacole ale cenaclului. Atunci am început să cânt și eu cu băieții de-acolo. Simțeam că Song-ul atinsese deja performanța maximă, ceea ce însemna că era pe terminate. Și îmi doream să ajung la Cenaclul Flacăra. În 1979, a fost o gală la Teatrul Ion Creangă din Capitală, m-am dus și eu și de-atunci am rămas până la final.

La final, adică acel spectacol cu incidente de la Ploiești, din vara lui 1985.

Da, nenorocirea aia de pe stadionul Petrolul, cum se numea atunci. A fost o ploaie puternică de vară care a dat în furtună, cum se întâmplă și acum în anumite zone. A ținut cam o oră. Fusese prognozată de meteorologi, așa încât primarul Ploieștiului îl avertizase pe Păunescu. Dar noi mai cântasem pe ploaie, chiar și pe ninsoare. Păunescu însă a informat publicul despre ce urma să vină și a întrebat dacă este de-acord să încheie mai repede spectacolul. Publicul n-a fost de-acord. Dar și noi voiam să cântăm mai departe, ce mare lucru era o ploaie? Scena era cât de cât acoperită. Însă când a început, pe lângă cantitatea mare de apă care cădea, s-au declanșat rafale de vânt puternice. Atât de puternice, că acoperișul de scenă a căzut peste noi. Noi am sărit imediat pe gazon, unde apa ne ajungea la genunchi. Stadionul nu avea instalație nocturnă, singurele lumini fiind cele ale noastre din dreptul scenei. Oamenii noștri de la sunet și lumină când au văzut ce se întâmplă, au oprit curentul. Noi de obicei, când se terminau spectacolele, întorceam luminile spre spectatori, tocmai pentru a-i ajuta să vadă pe unde să meargă spre ieșiri, că altă iluminare nu exista. Acum nu se mai vedea nimic. Marea partea a publicului stătea la tribuna oficială. O parte sus, care era ferită de ploaie, iar la mijloc erau alții, aproape de cele două ieșiri, care se așezaseră tot așa, pentru a fi feriți de ploaie. Când a început nebunia, au venit unii peste alții, creându-se un meleu. Când am ajuns uzi leoarcă la cabine, ni s-a spus că se calcă oamenii în picioare. Atunci am ieșit să vedem ce se petrece. La una din scări nu se întâmpla nimic. În schimb, la cealaltă, n-am văzut niciodată ca atunci, oameni unii peste alții. Mi-amintesc unuia i se vedea doar capul și era sub un burlan din care curgea apa, el fiind imobilizat. Un milițian a dat cu bocancul în burlan ca să-l mute, pentru că altfel respectivul se putea îneca. Unii de jos strigau „nu mai împingeți”, căci cei de sus nu realizau că îi calcă pe cei de sub ei. Totul din cauză că nu era vizibilitate. A fost îngrozitor. Într-o oră au venit unii de la București și ne-au spus că din ziua următoare eram desființați. Păunescu a încercat să ajungă la Nicu Ceaușescu, care însă tocmai plecase în China. Și nu s-a mai putut face nimic.

Sunt convins că ați trăit și momente mai fericite la cenaclu.

Evident. Se pot scrie două volume ca niște enciclopedii de mari. Eram și mulți, și diferiți, și din toate genurile muzicale. Mi-amintesc că, în turnee, diminețile era obligatoriu să jucăm fotbal, la ora 10 fiind toți prezenți la teren. Ne-a prins bine, pentru că făceam și sport, eliminam și toxinele. Am jucat și pe zăpadă, când mingea ne-ajungea în dreptul genunchilor, și pe căldură. Când alegeam echipele, eu mereu îi luam pe Valeriu Penișoară, pentru că ăsta era rupător și rădea tot ca fundaș, și pe Andrei Păunescu, pentru că era tânăr, nu fuma, nu bea, fiind singurul care putea alerga. Și dacă cumva câștigam, taică-su, care era la echipa adversă, pe el își descărca nervii. Mai jucam și cu alții. Adrian Păunescu, cu mișcatul era mai greu, dar șuta bine la poartă. La Craiova, odată, am jucat tot între noi pe fostul Central. Și ne-a zis să nu ne facem probleme că pentru a-și completa echipa sa, o să ia doi juniori de la Universitatea. Pe Cîrțu l-a pus arbitru. Ce să zic, juniorii ăia ne-au scos sufletul, nu puteam alerga după ei. Aveau o vână! Pe unul îl chema Emil Săndoi, iar pe celălalt Gică Popescu… Dup-aia am aflat că Păunescu vorbise cu antrenorul de la juniori să îi dea pe cei mai buni, „ca să le scot fotbalul din cap la ăia”.

Și Song-ul a fost un fenomen. Cum ați ajuns acolo?

Cântam la Casa studenților, de unde mă știa Ioan Luchian Mihalea. Am dat însă niște probe și chiar am insistat să mă ia, pentru că îmi plăcea ce făceau ei acolo.

Cine mai erau dintre cei care aveau să facă carieră artistică?

Doina Matei viitoare Pocorschi, Bogdan Stanoevici, Tania Filip, Adriana Mocca, Roxana Guttman, Bianca Ionescu. Regretatul Tudor Vornicu a iubit Song-ul foarte mult. De aceea, a capacitat tot ce era mai bun din TV pentru filmări. Asta a fost și șansa grupului, că s-a făcut astfel mult mai cunoscut.

Ați avut vreun model de muzician?

Bob Dylan.

Înseamnă că peste un timp veți lua Premiul Nobel.

Da, data viitoare. Numai că eu nu scriu poezii, nici măcar texte la propriile cântece.

E normal să fi legat multe prietenii cu colegii dumneavoastră de scenă. Cu cine sunteți însă mai prieten?

Cu Mircea Vintilă, cu Nicu Alifantis, cu Vasile Șeicaru, și din țară cu Florin Săsărman de la Bistrița, cu Vali Șerban de la Alba Iulia. Din nefericire mulți au murit. Uite, eram foarte bun prieten și cu „Moțu” Pittiș. Acum însă cu „Ciocu” mă întâlnesc cel mai des.

Emisiunea „Omul cu chitara” de la RRA, pe care o realizați împreună cu Mihai Cosmin Popescu, este una dintre cele mai vechi emisiuni radiofonice, chiar și peste „Psihologul muzical” a lui Andrei Partoș.

Da, face 19 ani. Mi-am dat seama că este necesară o emisiune de profil. Când a apărut se scoteau multe albume, și mi se părea că ar fi bine să-mi chem colegii ca să își prezinte mai bine aceste creații, să dăm piese noi, să anunțăm concerte. Consideram că este o cerință a pieței.

Ce v-a inspirat cel mai mult muzica?

Poezia. Eu n-am compus piese, după care să caut texte pe care să le adaptez. Am citit multă poezie și ea m-a inspirat în creațiile muzicale.

V-ați așteptat să aveți așa succes cu acel cover al lui Gianni Nazzaro, „Mi sono innamorato di mia moglie”, devenit la dumneavoastră „M-am îndrăgostit numai de ea”?

15387461_945745292222064_261871992_oNu. Eu o știam de vreo 10 ani. Îmi plăcea enorm, chiar mă urmărea. Până la urmă am rugat-o pe nașa mea, Daniela Crăsnaru (n.n. cunoscută scriitoare și traducătoare), să facă niște versuri care să fie în tema piesei. După ce le-a compus, am vrut să înregistrez piesa la TV. Era în 1989. Cei de-acolo mi-au spus că n-o să intre pe niciun post, motivând că avea versuri care nu aduceau un exemplu bun pentru morala socialistă. Cum adică să pleci de-acasă și să-ți lași familia? Am insistat s-o înregistrăm totuși. Zoltán Boros, care era inginerul de sunet, s-a ocupat, făcându-mi prima orchestrație. Ceva mai încolo am mai dezvoltat-o cu Adrian Ordean. Iar apoi, când lucrurile s-au schimbat prin țară, am scos-o și pur și simplu a „explodat”. Încerc la anul să realizez ceva grandios. Vreau să-l aduc în România pe Gianni Nazzaro, la un festival la mine, la Sighet. Nu ne cunoaștem personal, dar știe de mine prin intermediul unei prietene de-a mea, sigheteancă, aceasta lucrând la televiziune, la Roma. Pregătesc ceva deosebit și sper să-mi iasă.

Ați mai cântat și alte cover-uri?

Nu prea. Prin unele spectacole mai am niște bucăți de-ale lui Leonard Cohen. O baladă populară de-a lui pe care am cântat-o de sute de ori. Mă simt foarte apropiat de ceea ce compune acest artist.

Ați făcut sute poate mii de turnee atât în țară, cât și în străinătate. Nu este epuizant sau plăcerea de a face ceea ce-ți place biruie?

Este epuizant, clar. Fac cam 3-4.000 km pe lună. Că mereu se miră ăștia la service când se uită la kilometrajul mașinii mele. Dar este și plăcut să vezi oameni noi, să te revezi cu prieteni, cunoscuți, să le observi reacțiile. Te bucuri când oamenii te primesc frumos. Sau în străinătate, în comunitățile de români. În decembrie, de Ziua Națională, o să am două concerte, la Haga, în Olanda, și în Luxemburg. Acum doi ani, cum spuneam, am fost în Canada, anul trecut am fost la Roma și Treviso. Sunt mulți compatrioți care trăiesc mari emoții mai ales la melodiile care li s-au înșurubat în suflet. Câteodată, după o lună solicitantă, pur și simplu nu mai vreau să mă urc în mașină. Sunt sătul. Dar îmi trece și o iau de la capăt. Așa că atât cât mă mai țin puterile, mă mai duc.

Sigur, ați avut multe evenimente. Dar vreunul care să vă fi rămas mai viu în memorie?

La Codlea, în 1995, mi s-a furat chitara din culise, la casa de cultură. Făcusem probe de sunet, mai eram cu un coleg și încă vreo câțiva organizatori, publicul nesosind încă. Sunetistul se minuna ce bine suna chitara mea. Am lăsat-o apoi pe pian, fără să o mai închid în husă, ca să se acomodeze cu temperatura, și am mers în sala de protocol. După jumătate de oră, hai la spectacol și când ajung, ia chitara de unde nu-i. Am explicat publicului și am cântat fără chitară. A ieșit tam-tam mare atunci. A fost găsit hoțul, dar ca să se spele pe mâini și să nu mai caute chitara, poliția l-a pus pe respectivul să dea o declarație cum că ar fi aruncat-o peste gard și când sărit și el, ar fi căzut peste ea. Eu știam cum era poziționarea acolo, nu avea cum să sară, pentru că ajungea într-o curte din care n-avea cum să mai iasă. Era un timp cu antecendente. L-au condamnat, nu știu cât i-au dat. Eu n-am vrut să mă mai constitui parte civilă, căci n-aveam cum să-mi mai recuperez chitara. Era foarte bună, un Double Six excepțional, o cumpărasem de la Mihai Pocorschi. Suna superb. Doar Nicu Covaci mai avea una la fel.

Cum vedeți condiția muzicianului de astăzi în comparație cu cea din 1989?

Astăzi are și nu are posibilități de afirmare. Înainte creșteai încet dar sigur. Acum, doar câțiva, printr-un mijloc fericit de împrejurări, sunt lansați pe piață, iar pe marea masă nu-i știe și nu-i aude nimeni. Presa a dispărut și nu se mai scrie despre lansări ori alte evenimente; emisiunile de televiziune de specialitate au fost abandonate complet; posturile radio din FM oferă puțină muzică românească, iar atunci când o fac dau preponderent doar cu cei „aleși”. Și atunci e greu să te faci cunoscut tu cântăreț ori formație. Cu toate că există destui cu talent care cântă o muzică foarte bună.

Copiii v-au moștenit pasiunea pentru muzică?

Nu. Au luat-o pe alte căi și bine au făcut, pentru că după cum spuneam, nu este ușor. E drept, ambii știu să cânte la pian.

V-a ajutat la ceva facultatea?

Da. Sunt mulți muzicieni care au făcut științe mai exacte. Acestea te ajută la o ordonare a gândurilor, ca să nu rămâi un etern romantic. Iar acest fapt cred că îți este de folos și din punct de vedere compozițional. Am și lucrat în domeniu din 1979 până în 1991.

Și cum vă împărțeați între servici și muzică?

La început nu prea au fost de-acord șefii mei. Era binecunoscuta rigoare a acelor ani. Lucram la Mașini-unelte. În fine, mai lipseam din când în când, dar rar și nu perioade lungi. Până într-o vară când muncisem cu toții zdravăn, în trei schimburi, ca să terminăm niște agregate pentru Oltcit. În septembrie însă, am constatat că eram toți din fabrică penalizați salarial! Eu aveam de plătit rate la mobilă. Peste două zile am fost chemat de cei de la cenaclu ca să merg cu ei într-un turneu. I-am zis șefului meu că plec. „Ești nebun? Te dau ăștia afară” – mi-a replicat el. Șeful meu era un tip deschis la minte, având sub aripa lui și fotbaliști, și arbitri. Eram supărat, după ce că muncisem atât, mai eram și pe minus din punct de vedere financiar și nu-mi păsa, așa că m-am dus. La întoarcere am fost avertizat că voiau să-mi desfacă contractul de muncă. Le-am spus celor de la Flacăra, care mi-au făcut o hârtie oficială. Am mai luat una și de la CC al UTC și le-am adus la mine la fabrică, după care mi-au spus: „când vrei tu să pleci, du-te”…

La final, ceva pe specificul nostru, ce impresie vă lasă județul Ilfov?

Îmi place partea de nord-vest a județului, Chitila, Otopeni, Corbeanca, Balotești, unde s-a dezvoltat foarte tare zona de agrement. Sunt case foarte frumoase. De fapt acesta cred că este viitorul, ca omul să iasă din București și să se extindă în aceste zone aerisite. Dacă tot suntem la final, vreau să profit de această ocazie pentru a le transmite tuturor românilor Crăciun fericit și un an nou cât se poate de bun.

Toma
de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma

Comments are closed.