La o cafea cu : Dan Bittman, un stelist adoptat

joi, 12 ianuarie 2017

Este superfluu să pomenim popularitatea de care se bucură de ani buni Dan Bittman și trupa Holograf. Căci prin talent, seriozitate, muncă și concordie, el cu colegii săi continuă să încânte la fel și astăzi, după trei decenii, alte generații de fani ai muzicii. Fiind și un mare iubitor al sportului, al fotbalului în special, ne-a povestit cu inconfundabila sa voce despre această pasiune a sa, găsindu-i multe puncte comune cu cea de-a cincea artă.

-          Ce aduce sportul unei societăți?

-          Sănătate fizică, mintală și mai nou bunăstare, pentru că a devenit o afacere formidabilă, mai ales fotbalul. Poate fi și un motiv de mândrie. De aceea îmi și îndrum copiii către sport, mijlociul și cel mic chiar fac fotbal la FC Juniorul București.

-          Te duci la meciurile lor?

-          Bineînțeles. Am fost recent, când i-au bătut cu 9-0 pe Champions parcă. Cu Dinamo însă au cele mai tari meciuri.

-          În afara fotbalului ce sporturi îți mai plac?

-          Schi, tenisul de câmp. Le-am și practicat, dar nu de performanță. Eee, în tinerețe am făcut chiar și windsurfing, la Costinești, pe valuri.

-          Să înțeleg că n-ai făcut sport de performanță…

-          Nu și îmi pare foarte rău. Nici nu prea a avut nici cine să mă îndrume, mama medic, tata inginer electronist, erau ocupați cu ale lor. E drept, când eram mic m-au dat la înot, însă fără să-mi ceară performanță. Am cunoscut ulterior mai mulți sportivi și am văzut că la multe capitole li se aseamănă viețile cu cele ale noastre, ale artiștilor. Ei au cantonamente, noi avem turnee lungi, cu toții trebuie să avem rigoare, tărie de caracter ș.a.m.d., suntem și noi, și ei persoane publice…

-          Te uiți la TV, la emisiunile sportive?

-          În măsura în care am timp. În ultima vreme mai mult pe Digi Sport căci acolo sunt conectat. Mă uit la emisiunile sportive, la meciuri de fotbal internaționale, ale naționalei, ba chiar și la unele din campionatul intern, 15970504_971394709657122_723237761_ncând sunt interesante. Bineînțeles, în vara aceasta am urmărit atât turneul final al Campionatului European, cât și Jocurile Olimpice. Îmi pare rău pentru rezultatele noastre care n-au fost deloc strălucite. Sunt solidar cu sportivii, însă cred că este și o chestiune de educație. N-a stat nimeni să le explice sportivilor de azi că în același timp cu performanța vor veni și banii. De aceea, ar trebui să fie mult mai serioși în primul rând față de ei, să conștientizeze pentru ce se află pe terenul de joc sau în sală. Aceeași problemă se întâmplă și în muzică, atunci când destui se urcă pe scenă fără a ști de ce sunt acolo… Pe vremuri era știut încă de-acasă, din fragedă copilărie, că dacă reușești în sport vei avea un alt statut, alți bani, vei putea ieși din țară. Aveai un țel clar și trăgeai tare în a-l atinge.

-          Urmăreai presa sportivă?

-          Nu aveam un tabiet. Prin turnee făceam o informare generală sportivă cu întreaga trupă Holograf (râde). Lua unul dintre noi un ziar și îl citeam cu toții, ca la acele imagini TV propagandistice de pe vremuri, când unul ținea larg deschis ziarul cu cuvântarea tovarășului și ceilalți erau strânși în jurul lui cu gurile căscate.

-          De ce Steaua?

-          Eu am fost adoptat ca stelist. Când eram copil, îmi plăcea combinația de culori alb cu roșu. Așa că eram oarecum dinamovist. Spun oarecum, căci nu prea înțelegeam despre ce era vorba la acel moment. Totodată, n-am fost un fanatic. Îmi mai plăcea că la un moment dat se strânseseră în echipă mulți jucători cu nume ce începeau cu litera D, precum Dinu, Dumitrache, Deleanu, Dudu Georgescu. În timp însă, începând cu 1985, 1986, am fost „racolat” și „transferat” la Steaua de către colegul meu de trupă, Edi Petroșel, un mare-mare stelist. Și acum este foarte pătimaș, se ceartă cu toată lumea pentru favorita lui. Eu nu mă consum așa. În fine, a mai fost și acea Cupă a Campionilor cu care nu știu dacă ne vom mai întâlni vreodată.

-          Eu sunt sigur că nu ne vom mai întâlni. E și sistemul de desfășurare infinit mai dificil, echipele noastre nu ajung nici măcar în grupele Ligii Campionilor, iar atunci când au făcut nu le-au depășit vreodată.

-          Asta este și din vina patronilor de club care au ambiții mici. Se mulțumesc cu câteva milioane în loc să gândească la scară mai mare. S-ar putea să pară o naivitate ce spun. E clar, și în lumea mare a fotbalului există sfere de influență din partea cluburilor mari care nu vor să-și piardă prestigiul. Sunt bani enorm de mulți pe care se joacă. Dar sunt convins că prin investiții serioase și cu cap, dublate de voință și o pregătire cum era cândva la sportivii noștri, vom putea să le spunem, stați fraților așa, că și noi suntem în stare de ceea ce faceți voi. Îi și înțeleg, că trebuie să țină un club cu cheltuieli care nu sunt mici, dar asta nu înseamnă că nu și-ar putea stabili obiective mai înalte.

-          Ce părere ai în această luptă minister – Becali?

-          Undeva s-a greșit, dar acum mulți ani. Inițial cineva a acceptat 15978618_971394079657185_1827180918_npreluarea de către Becali a Stelei în forma ei inițială. Să vii acum după atâția ani și să începi o asemenea luptă… Cred că adevărul este undeva la mijloc. Probabil că și el s-a folosit de banii și influența pe care o avea pentru a se semna contractele respective, dar mai grav este că oficialii armatei din vremea respectivă au semnat niște hârtii fără a fi neapărat proprietarii respectivei echipe, respectivului brand. Și mă întreb dacă n-ar trebui ca și cineva din Armata Română să răspundă. Conform situației prezentate mai mereu de presă se dă senzația că Gigi ar fi marele vinovat. Eu nu cred că este numai el vinovat. Plus că dacă actuala echipă nu era Steaua, atunci nu mai avea ce căuta în Liga I și de aceea nu înțeleg de ce nu se întorc fanii la stadion să o susțină. Chiar mă doare. Am fost cu copiii mei la mai multe meciuri pe Arena Națională și regret când văd că nu mai e galeria de altă dată. Ca să nu spun cât de rău îmi pare că nu se mai joacă în Ghencea.

-          Un stadion bun care stă degeaba.

-          Exact. Dacă i-l lăsau lui Gigi, s-ar fi ocupat de el și l-ar fi modernizat. Apropo, vreau să semnalez o mare neregulă referitor la nou construita Arena Națională. Pe lângă faptul că nu se pot justifica toate sumele investite acolo, au mai și realizat-o prost. Nu se poate ajunge cu autocarul la vestiare! De aceea, echipele sunt nevoite să se oprească cu 100 m înainte. Nu a fost gândită o modalitate de a putea pătrunde în interior vehiculele de mare tonaj. Și nu mă refer doar la fotbal, ci și la trupele care susțin concerte muzicale, căci iată, dacă vin cu echipamente, întâmpină mari dificultăți în a-l putea instala.

-          Au existat dispute amicale cu alți prieteni, colegi din spațiul muzical care țin cu alte echipe?

-          Jucăm în fiecare luni fotbal și la teren ne mai întâlnim cu alți colegi, cu Miță de la Bere Gratis, care e stelist, cu Mitoșeru care e dinamovist, normal că apar clinciuri, care pe care. Dar nu ceva dincolo de limitele decenței. La fel era și cu Minculescu care e cu Craiova, pe care îl apreciez că ține cu echipa orașului natal.

-          Ai prieteni fotbaliști sau alți sportivi?

-          Da, foarte mulți. Să încep cu vecinii mei, Viorel Moldovan, apoi Ioan Andone, proaspăt mutat la mine pe stradă. La fel Daniel Pancu. Îl mai am în cartier și pe Adrian Ilie, cu care mă mai întâlnesc. Și cu Florin Bratu sunt amic. Ciprian Marica. Sunt foarte mulți. Păi, pe vremuri, se făceau tot fel de echipe, verile, la Costinești, și jucam pe terenuri mici, de bitum, cu Hagi, cu Gică Popescu, Dan Petrescu și mulți jucători din acea generație. Interesant că pe aceste suprafețe când jucau acești mari fotbaliști împotriva unor handbaliști de exemplu, nu reușeau întotdeauna să-i învingă.

-          Ai jucat vreodată în selecționata națională cântăreților?

-          Nu. Am jucat în tot felul de alte echipe fanteziste. Mi-amintesc că o dată eram coechipier cu Hagi. La un moment dat, mi-a trimis o centrare de-aia de 20 m, bineînțeles că s-a lovit mingea de mine ca de colțul mesei și el tot striga la mine „stop pe piept”, la care eu i-am răspuns, „pleacă de-aici cu stopul tău, că dacă știam să fac așa ceva, eram eu în locul tău”. Am remarcat că el în timpul unui meci este atât de concentrat pe fotbal, încât nu mai vede nimic altceva.

-          Ce formulă de joc agreezi și care campionate îți plac cel mai mult?

-          Agreez orice formulă ofensivă prin care să arătăm că ne-am dorit mai mult victoria decât adversarul. Campionatul Angliei, de departe, îmi place cel mai mult, plăcerea cu care se joacă, atmosfera, civilizația. De-aia nici nu-i înțeleg pe unii suporteri de-acolo cum se face că atunci când părăsesc insula devin atât de huligani… Apoi, îmi mai place cel al Spaniei, unde există de asemenea spectacol. Și uite cum vin și rezultate mari dintr-o asemenea atmosferă. Cât a fost Ibrahimovic la PSG îmi plăcea și cel al Franței.

-          Să înțeleg că Ibrahimovic este fotbalistul tău preferat?

-          De departe. Îmi plac și mulți alții care sunt valoroși, dar el este preferatul.

-          E o mutare bună aducerea lui Daum?

-          Zic că da. În primul rând, nu mai există acele bisericuțe sau chiar dacă mai există, el își poate permite să fie cât mai imparțial. Ca dovadă că a promovat jucători de pe la Hagi sau alte părți la care nu te-ai fi așteptat. Îmi pare rău că n-a avut rezultate mai bune. N-a depins de el nici că a ratat Stanciu penalty în ultimul minut și nici alte naivități ale altora din teren. Eu cred că poate face treabă, chiar dacă speranțele de calificare pentru Rusia 2018 au devenit infime. Uite și o altă chestie, îmi spunea Gică Hagi că Iordănescu, pe când a fost selecționer, cu care se știe de atâția ani, nu i-a vizitat niciodată academia, pe când Daum a făcut-o. Este și acesta un aspect.

-          Să trecem pe tărâmul muzical. Cine ți-a insuflat pasiunea pentru muzică? Ai avut în familie vreun muzician?

-          Tata, deși era inginer electronist, a făcut vioară împreună cu fratele său. De fapt unchiul meu, Emil Bittman, care era medic, a fost fondatorul orchestrei simfonice a medicilor. Îi auzeam mereu cântând, repetând. Au vrut să mă facă și pe mine violonist, dar nu s-a lipit. Apoi, mult mai târziu, cam pe când terminam liceul și mă gândeam să dau la arhitectură, făceam pregătirea cu niște tipi care aveau o trupă muzicală numită Rock Blitz. Solistul era Adrian Daminescu. Pe lângă el mai era Ștefan Elefteriu, ajuns azi compozitor, care cânta la vioară electronică, ceea ce pentru acei ani era fabulos. Și astfel, încet-încet, am ajuns în zona asta de cântare.

-          Ai luat lecții pentru vreun instrument?

-          Știu să cânt puțin la chitară, dar nu mă pot lăuda că sunt vreun mare specialist. Vocea a fost de bază la mine.

-          Până la urmă n-ai făcut arhitectura.

-          Nu, am făcut Hidrotehnica, iar pentru examenul de stat îndrumător mi-a fost Călin Popescu Tăriceanu, care era asistent la acea vreme. Că tot am ajuns pe acest tărâm, îmi amintesc că la pregătirea pentru arhitectură am fost la o grupă a lui Dinu Patriciu. I-am prins pe toți liberalii, ca să zic așa.

-          De la hidrotehnică am cunoscut pe un om care a jucat un rol important pozitiv în viața mea, profesorul Dan Stematiu.

-          Stematiu, sigur că da, a fost rector și l-am avut profesor. Un om deosebit, una dintre somitățile facultății. Eu n-am profesat după absolvire, însă pot spune că mi-a ajutat în viață facultatea. Treptele acestea pe care 15995345_971394022990524_1462875672_ntrebuie să le urci, să înveți, să iei examenele, îți deschid mintea și nu rămâi un tip obtuz. De asemenea am învățat cum ar trebui să ne protejăm lumea, apa, natura ș.a.m.d., căci este tragic ceea ce se întâmplă peste tot, în inconștiența în care trăim și cum ne este distrusă planeta. Și culmea, știu să fac și eu o aducțiune sau un călugăr la un baraj, nu-i chiar atât de greu. Am învățat betoane, calități, criblură, fier-beton, alea-alea. Mi-amintesc că la examenul de stat am avut despre niște sisteme de irigație pentru agricultură. Am avut nota 8 și ceva.

-          Când ai început să iei muzica în serios?

-          Cam în 1980, când, cum spuneam, în paralel cu pregătirea pentru facultate începusem să și cânt. Dar și în timpul facultății. În acele vremuri în mediul studențesc se făcea muzică bună. Așa i-am și cunoscut pe actualii mei colegi de la Holograf. Ei erau deja stagiari. Edi făcuse mașini-termice, Tino metalurgia, Mugurel arhitectura, Mihai Pocorschi, că era și el atunci, electronica. Deci ei terminaseră, când eu mai eram chinuit încă de examene, cursuri, restanțe etc.

-          Cine ți-a descoperit vocea?

-          Cum spuneam mai înainte, începusem cu Rock Blitz. Apoi m-au „furat” o trupă din acea vreme care se numea Domino. Ei au simțit un potențial în mine. Apoi cu un prieten am făcut înființat Incognito, cu care am fost în Cenaclul Flacăra, însă doar câteva luni, și îmi pare foarte bine, pentru că nu mi-a plăcut deloc. După aceea, m-au luat cei de la Iris, Cristi Minculescu rămânând în Cenaclul Flacăra. Atunci pot spune că treaba devenise serioasă. Înainte, nu prea puteam face față ritmului competiției, ca să zic așa, pentru că ei erau profesioniști, din asta trăiau, așa că ar fi trebuit să las facultatea deoparte. Aveau turnee lungi prin țară. De aceea mai mult de un an nu am putut rezista. A venit oferta cu Holograful, din 1985. Inițial am refuzat. Mă chemaseră să merg cu ei într-un turneu în URSS. Le-am spus că nu pot, căci pierdeam facultatea. Deja repetasem anul doi. M-au sunat însă din nou în toamnă. Cică există și acum acel telefon public de unde au făcut-o, undeva pe la Piața Unirii. De fapt ne reunisem eu cu Nuțu Olteanu și Marti Popescu de la Iris alături de doi din Holograf, Tino cu Edi, așa făcându-se Holograful mare. Practic, se formase în 1978. Tino și cu Edi erau de la început, mai era Pocorschi, iar Gabi Cotabiță a fost primul lor solist, cu care au scos cel dintâi album. Eu am apărut abia la Holograf II.

-          A existat o rivalitate între Holograf și Iris?

-          O rivalitate constructivă. Eram atenți, ce fac unii, ce fac alții, dar nu ne-am dușmănit vreodată. Eram de fapt prieteni între noi. La fel și cu ei de la Compact. Și acum, ne bucurăm foarte mult atunci când ne reîntâlnim.

-          Era greu în anii comuniști să apari la TV fiind formație rock?

-          Da. De apărut la TV o făceam poate o dată pe an și era mare sărbătoare… Și atunci cu părul strâns cu agrafe și dat cu apă cu zahăr, căci nu existau geluri, și trebuia să stăm drepți, să nu facem mișcări bruște ca să nu deranjăm poporul român. Dar era haios și așa. Îți pot povesti o întâmplare din Coreea de Nord. Am mers acolo la un festival mondial al tineretului, nebunie mare, organizat de Kim Ir Sen, bunicul actualului conducător. A trebuit să stăm în avion cuminți, cu părul prins, pentru că ne impuseseră să ne tundem, rași, frezați, ca niște comuniști adevărați. Evident, am refuzat și atunci am folosit acele stratageme. La Phenian, în cartierul unde eram cazați, veniseră și „redegiștii”, mult mai deschiși la minte, apărând cu plete și îmbrăcăminte mai excentrică. Văzându-i astfel, instructorii noștri UTC au prins curaj și ne-au zis să ne despletim părul, să arătăm că se poate și la noi.

-          Ai avut probleme din cauza părului lung?

-          Eu mai puțin. Dar Edi a fost o dată luat de miliție de pe stradă, băgat într-o dubă unde a fost ras pe cap. Era student, dar nici nu a mai fost întrebat cine e sau ce meserie are. Erau într-adevăr probleme, mai ales că noi aveam un statut destul de neclar pentru autorități. Erai artist liber profesionist, trebuia să-ți iei niște atestate.

-          Cum se compune o melodie la Holograf? Există o participare comună? Se poate întâmpla vreodată ca la Phoenix?

-          S-au compus unele și la comun, de multe ori a venit Mugurel cu piese, de multe ori vin eu cu piese compuse, chiar și cu texte scrise. Depinde de inspirație. Este foarte greu să se întâmple ceva similar cu Phoenixul, pentru că cele mai multe piese sunt semnate în comun. Nici nu văd ca la noi să se ajungă vreodată până acolo.

-          Care este secretul că membrii trupei Holograf rezistă de atâta vreme împreună?

-          Ține și de felul nostru de a fi. Suntem oameni cu o anumită educație și ne-am și potrivit unii cu alții. Astfel, am reușit să trecem peste momentele mai dificile, înțelegându-ne unii pe alții. Aici e cheia, să fii la un anumit nivel și să existe bunăvoință reciprocă.

-          „Dincolo de nori”, participare la Eurovision din 1994, detalii… Nu vreau să te flatez, dar după părerea mea este cea mai bună piesă românească prezentă vreodată la Eurovision.

-          Este o creație a lui Tino Furtună și Dan Bittman. A fost un proiect oarecum separat de Holograf. Am fost noi doi, alături de chitaristul Romeo Dediu și încă patru soprane. A fost pentru prima oară când s-a făcut concurs în România pentru desemnarea piesei participante la Eurovision. Am câștigat, neașteptat. Respectiva piesă fusese compusă în 30 de minute pe holurile unui studio! A venit Tino și mi-a spus că ne rugase Mariana Șoitu de la TVR să dăm și noi o piesă pentru concurs. Însă era ultima zi de înscriere. Bine, hai repede s-o facem. Tino a venit cu partea de armonie, cu un pian. Eu am scris textul, pe loc, acolo. Și imediat am înregistrat-o. A durat cu totul cam o oră. Și am câștigat. Iar într-o ierarhie all-time a Eurovisionului, este clasată pe o merituoasă poziție 40-42. Ghinionul nostru atunci a fost că veneam dintr-o Românie politic instabilă. Cei din Irlanda, unde a avut loc concursul, ne-au spus din start că ne mulțumesc că am venit, să ne ducem să ne plimbăm și să vedem cât de frumoasă este coasta Irlandei sau ce hoteluri frumoase au cei de la U2, dar să nu ne gândim cumva la premiu pentru că nu eram prevăzuți în acest sens. Asta cu toate că într-un top al popularității eram pe primele locuri, iar la finalul interpretării piesei, sala a izbucnit în urale, căci le plăcuse foarte mult. În țară unii ne-au lăudat, alții ne-au criticat. Însă iată, și după 22 de ani, este una dintre piesele cele mai iubite, cerându-mi-se să o cânt mai peste tot pe unde mă duc. Să-ți mai spun ceva. Acolo la Dublin practic au fost cinci spectacole. În primul, intrai în scenă îmbrăcat cum voiai tu, ca să te vadă, să ai o poziție și să-ți explice ce se întâmplă. Acesta era înregistrat, după care îl vizionai și te întrebau generalități, cum ți se par sunetul, lumina etc. În al doilea, deja erai îmbrăcat ca pentru concurs. La al treilea erai cu costumul, lumini, sunet și cu public în sală. Al patrulea era ca în regim de spectacol, ca ei deja să aibă filmarea făcută, în cazul că în direct s-ar întâmpla ceva neprevăzut care ar duce la vreo întrerupere. Și abia în al cincilea era concursul propriu-zis.

-          Azi își mai are rost acest concurs?

-          A devenit politic, e drept, dar își are rostul lui. Este un show care crează emulație, interes, creație. Se aruncă cam mulți bani în jurul lui și e păcat că politicul încearcă să influențeze tot mai mult. Ai văzut ce am pățit și noi în 2016, când n-am putut fi prezenți. Îmi pare foarte rău.

-          Ai legat multe prietenii printre colegi, evident, în afara colegilor de la Holograf?

-          Bineînțeles. Sunt foarte-foarte mulți. Miță de la Bere Gratis, Mircea Baniciu, Marius Bațu etc. Eu sunt prieten cu toată lumea, nefiind un tip conflictual. Îmi pare bine că mă înțeleg foarte bine și cu tinerii cu care am multe colaborări, arătând că poate exista o punte de legătură între generații, nu o prăpastie.

-          Cum a apărut „Dănuț SRL” la TV?

-          Mă sunase regretatul Titus Munteanu, care voia să îmi ofere să mă ocup de o emisiune matinală, pentru a-l concura pe Florin Călinescu care avea pe-atunci una similară la ProTV. L-am refuzat, pentru că nu mă puteam trezi la 4 dimineața. La scurt timp m-a sunat Dumitru Moroșanu, încă director al TVR, propunându-mi o emisiune pentru copii, „Ba da, ba nu”. Am acceptat, după care am realizat o alta, „Bravo, bravissimo”, între 2001 și 2003, și abia din 2004 a urmat „Dănuț SRL”. Nu știam ce titlu să-i dăm. Era nebunia cu srl-urile pe-atunci, am alăturat diminutivul prenumelui meu și așa a rămas vreo nouă ani. Din motive independente de mine nu se mai face, dar eu zic că ar avea și acum succes duminicile.

-          Ai făcut multe turnee,în țară și afară. Este epuizantă o asemenea activitate sau plăcerea de a face ceea ce-ți place predomină?

-          Cu trecerea timpului, începi să resimți oboseala. Dar plăcerea pe care o simți atunci când te urci pe scenă învinge întotdeauna.

-          Ați fost și în străinătate?

-          Da și peste tot am fost foarte bine primiți. Ne plăcea lumea, ne-am și strâns niște băieți drăguți care mai cântam și bine și totodată eram și modești (râde). Dacă ar fi căzut cortina de fier cu vreo 10 ani mai devreme, poate că acum vorbeam pe la Monte Carlo…

-          Ce ar trebui să se întâmple ca o formație românească să domine topurile internaționale?

-          Nu mai depinde de naționalitate. Poți să fii român din București și să dai lovitura în Los Angeles. Tehnologia a evoluat foarte tare, nemaiexsitând comparații cu ceea ce se întâmpla pe vremea noastră. Noi, ca să ne facem cunoscuți, a trebuit să dăm 500 de spectacole într-un an! Făceam și trei pe zi în perioada de început. Puneam o etichetă de-aia de la caiete pe stâlpii din Piața Romană și seara se umplea Casa de cultură „Mihai Eminescu”, actualul Teatru Metropolis. Mai rămâneau 1.000 de oameni pe dinafară. Erau alte modalități de a te promova. Acum intri pe Youtube, îți pui un film. Și dacă te place lumea ai un milion și mai bine de vizualizări. Copiii de-acum au o șansă unică. Așa au apărut Inna, Alexandra Stan și alții care afară fac furori.

-          Cum a fost scurtul timp de consilier petrecut la ministerul de finanțe?

-          A fost o introversie în timp. Am vrut să văd și eu cum era pe vremea lui Ceaușescu, pentru că să nu credeți că s-a schimbat ceva. A fost mai mult o glumă facută de un amic de-al meu care atunci era ministru și m-a pus să semnez în alb o hârtie peste care el și-a pus o rezoluție, prin care m-a făcut consilierul lui. Și-atunci a început nebunia, acuzându-mă mulți că am intrat în politică și de altele. Mi-am donat salariul primit acolo unor cazuri sociale grele, copii fără familie, oameni săraci etc. Din punctul meu de vedere era distracție. I-am cunoscut pe actualii șefi de la ANAF. Ba chiar pe unii i-am văzut intrați în pușcării. În fine, în cele din urmă s-au făcut restructurări, și de fapt singurii restructurați am fost eu și încă un domn, care eram prietenii cei mai buni de-acolo ai respectivului. El a vrut să-și mențină organigrama și ne-a dat pe noi afară, căci oricum nu voiam să mai venim.

-          Ordinul meritul cultural în grad de cavaler în 2004?

-          M-am mirat de chestia asta, că cineva s-a gândit la mine în momentele alea. Unii l-au refuzat, cum a fost cazul lui Alexandru Andrieș. Eu unul i-am zis mulțumesc frumos și m-am bucurat, pentru că am considerat-o o recunoaștere. N-am făcut însă mare caz.

-          Locuiești în Ilfov?

-          Da, în Voluntari, la graniță cu Băneasa. S-au făcut unele chestii bune, dar se mișcă greu lucrurile. Eu le-aș fi făcut mai cu viteză. La zona asta care s-a dezvoltat și în care sunt oameni potenți financiar care plătim taxe destul de piperate, m-aș fi așteptat să primim o atenție mai deosebită. De exemplu, s-au făcut niște șosele civilizate cu două benzi pe sens, dar bineînțeles că au fost aprobate cu grave greșeli de planeitate și alte erori de acest gen, de parcă sunt făcute vechi din start. Nu vreau însă să încheiem interviul prin această notă de neîmplinire, așa că le transmit tuturor românilor sănătate, apropo și de sport care ne ajută în acest sens, deci copii faceți cât mai mult sport, și să aibă un 2017 cât mai bun posibil!

Toma
de Razvan Toma

mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma

Niciun comentariu

adauga un comentariu