Gabriela Tichelea (III): ”Și handbalistele au suflet, nu sunt doar material de lucru”!

joi, 26 iulie 2018

Au trecut câteva zile de la episodul doi al povestii mele – a fost o pauză programată, pentru că am vrut să știu dacă cineva urmărește ce scriu și dacă ia în seamă cuvintele mele. Am fost plăcut surprinsă să aflu că amintirile mele sunt citite, că sunt sportivi care își doresc să vorbim, să îi ajut să se descopere. Sunt semne clare că cei care fac performanță în România se simt, de cele mai multe ori, singuri, că trăiesc momente când ar avea nevoie de cineva să le deschidă ochii, atunci când fac alegeri importante în viața lor – nici nu mai încape îndoială, sportivii noștri nu sunt sprijiniți, nici de legi, nici de regulamente, nici de oficialii clubului la care activează. Spun din proprie experiență, știu ce am trăit, știu cât m-am chinuit să supraviețuiesc, câte dureri am îndurat, la propriu, pentru că am fost tratată doar ca material de lucru, puțini au aflat că aveam și suflet!

… Și-acum îmi vine să râd – terminasem liceul și venisem în Capitală, să aflu răspunsuri, la întrebările din capul meu, de parcă aici ar fi fost înțelepți la fiecare colț de stradă! Aveam doar handbal în cap și voiam să joc, nu mă lecuisem după prima operație. Am intrat pe poarta Clubului Rapid, iar doamna Sultana m-a întrebat în ce clasă sunt. Cand i-am spus ca am terminat liceul, mi-a zis : “pai tu vrei sa te apuci de handbal la varsta asta”? Dar, cum parintii m-au dat cu un an mai devreme la scoala, mai aveam un an de juniorat. Sigur, doamna nu auzise de mine, chiar nu ieșisem în evidență la Tg Jiu, dar după un stagiu relativ la junioare, am fost chemată să mă pregătesc și cu senioarele, demonstrasem că aveam ceva și în cap, și în braț.

Jucam la junioarele Rapidului, dar și la echipa mare, mă simțeam utilă, dar în realitate eram stoarsă de vlagă. Am mers la CSM Ploiești, la un trial, după care iar mi-a fugit genunchiul – mi-am rupt ligamentele încrucișate! Antrenorul de la Ploiești, Mircea Anton, m-a vrut așa accidentată, m-a lăsat să-mi fac operația, așteptând ca eu să revin. A fost primul semn că sunt și eu cineva în handbal, că nu mai eram doar un material de lucru. Mircea Anton, un antrenor de ținut minte, mi-am zis în sinea mea… Și tot atunci, la mult timp după terminarea liceului din Tg Jiu, am fost contactată să lămuresc o problem – cei de la LPS aveau o dispute pe seama formării mele, nu m-au întrebat cum mă simt, care este drumul meu, dacă mi-am revenit după prima accidentare. Am vrut să le spun că meritele pentru formarea mea ca handbalistă le au părinții mei, pentru că ei mi-au plătit operația care m-a făcut aptă să continui pe drumul sportului. Au fost bani mulți, iar ratele la acel împrumut au durat ani de zile…

De la Ploiești am plecat la Craiova, unde am dat peste un alt OM, în adevăratul sens al cuvântului – mă refer la Gheorghe Sbora, un antrenor care ne-a învățat multe, nu doar ce să facem cu mingea de handbal – am aflat ce înseamnă să fii responsabil pentru orice faptă și vorbă, am făcut cunoștință cu profesionalismul, cu respectul și disciplina. Împreună cu soția dumnealui ne-au arătat ce înseamna să construiești o echipă. Îmi aduc aminte cu drag vizionările cu întreg colectivul, făcute acasă la domnul profesor, grija pe care ne-o purta soția dânsului, sfaturile amândurora, ce vizau multe aspecte ale vieții unei adolescente sportive. Pentru o tânără plecată departe de familie erau foarte importante aceste cuvinte, iar exemplul personal, al acestui cuplu puternic mă făcea, aproape, invidioasă!. Din păcate, la multe echipe am întâlnit și persoane ce-și urmăresc doar interesul personal, și mă refer la oameni chiar din conducerea cluburilor, care ar fi trebuit să fie mai responsabili.

Blestemul accidentărilor m-a atins din nou, de data aceasta chiar spre sfârșit de campionat – acum cedase meniscul de la genunchiul drept. M-am operat, iar recuperarea, care a fost una extrem de dureroasă, a durat cam trei săptămâni. Nu m-am lăsat, mi-am cumpărat o orteză specială și am intrat în teren, ajutată, cu ghilimelele de rigoare, și de câte un pumn de medicamente. A trebuit să fac acest efort, pentru că urmau renegocierile, iar profesorul Sbora dorea să rămân în lot. La discuțiile cu președintele, însă, situația a luat o întorsătură urâtă, penibilă – mi s-a reproșat că nu m-am accidentat la echipă, că am mințit…

Am plecat la CSU Reșița, cu genunchiul nerefăcut. Ca să fac față, pe toată perioada vacanței m-am antrenat pe rupte, făcând forță la sală și alergări pe stadion. La trial m-am prezentat foarte bine și n-am ascuns nimic, le-am spus tot istoricul accidentărilor mele. Orteza pe care o purtam, chiar și la alergări, era un semn de întrebare pentru orice antrenor, dar chiar și-așa am reușit să-mi negociez un contract foarte bun – m-am gândit că am avut din nou șansă să dau peste oameni care aveau încredere în mine. Mă refer, în primul rând, la antrenorul Florentin Pera, care m-a primit în lot, ba chiar, la un moment dat, a contribuit decisiv la sănătatea mea. La un control de rutină, am aflat că aveam din nou ruptură de ligament și că trebuia să mă operez. N-am acceptat, pentru că echipa avea nevoie de mine să-și îndeplinească obiectivul de promovare în Liga Națională. Am făcut-o în primăvara anului următor, când CSU avea, deja, pașapoarte de Ligă, eram mândră, simțeam că am contribuit și eu la această promovare, chiar cu mari sacrificii.

Eram la a patra tăietură, dar nu m-am lăsat nici atunci – aveam aripile mai mari și mi se făcuse și mie de ducă prin țări străine. Prima oportunitate a venit din Grecia, pe care am și onorat-o, mai ales că echipa avea să joace și în cupele europene. După numai un sezon mă transferam în Cipru, unde am pus condiții că voi rămâne, doar dacă vom avea șanse să câștigăm campionatul intern. Președintele clubului mi-a dat sarcina să aduc handbaliste, ca să împlinim visul meu – un an mai târziu, aveam în lot cinci romance, plus antrenorul, care era și el de aceeași naționalitate. A fost, ca să spun așa, primul meu pas în meseria de coaching – din momentul acela am început să ajut și alți sportive, chiar și antrenori, să-și găsească echipe. A fost un sezon cu un început spre noua carieră, dar și cu un sfârșit, dramatic aș spune, pentru că m-am accidentat pentru a cincea oară – de data aceasta am avut trei hernia de disc, plus o recidivă a genunchiului stâng. Medicii nu mă-ncurajau deloc și spuneau că recuperarea însemna doar să pot să merg, să nu șchiopătez sau să rămân ceva mai adusă de spate. Aveam 25 de ani și mi se tăiase orice șansă să revin în teren. În plus, după ce am crescut atâția ani într-un vestiar, gălăgios și plin de viață, m-am trezit singură și fără vreo meserie, fără vreun drum sigur, pe care să merg.

Sunteți mulți care ați trait această drama, această singurătate, fără ca cineva să vă arate o cale, să vă spună un cuvânt. Eram în Cipru și încercam să rămân verticală, chiar dacă aveam dureri mari, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Am tras o linie și am contabilizat: cinci, chiar șase, operații, două promovări în Liga Națională, două campionate străine, un titlu de campioană – mult, puțin, asta este. Dar ceea ce nu am contabilizat, pentru că nu există unitate de măsură, sunt dezamăgirile provocate de mulți oficiali ai echipelor pe unde am trecut, mai mari și decât durerile celor șase operații. Da, sunt și oameni care mi-au rămas în suflet, însă prea puțini. De altfel, doar pe ei i-am numit în povestea mea, pentru că ceilalți, care m-au făcut să sufăr, i-am lăsat în anonimat.

Aceasta a fost povestea mea de pe semicerc, acolo unde handbalul m-a sedus și m-a abandonat în dese rânduri. Am fost, totuși, puternică și m-am ridicat de fiecare data – toată această experiență mi-a dat tăria și înțelepciunea să-mi continui viața și după 25 de ani, momentul crucial al existenței mele. Nu mă opresc aici cu povestitul, pentru că mai am un epilog, poate cea mai interesantă și surprinzătoare parte a narațiunii mele – nu vă dezvălui secretul acum, vă spun doar că binele învinge întotdeauna, depinde doar de fiecare, cât de puternic și hotărât este!

Comments are closed.