Gabriela Tichelea (II): Nici cuțitele nu m-au speriat, am vrut să fac handbal!

mar, 17 iulie 2018

Eu o să-mi spun povestea așa cum am trăit-o și cum am înțeles-o – handbalul a fost viața mea, iar dorința de a juca, de a fi în teren mereu, m-a făcut să trec peste orice durere și să fac mari sacrificii, mai ales de ordin financiar. Nu cred că un copil știe exact ce este bine pentru el, cum să se protejeze, ce pași trebuie să urmeze ca să facă progrese, aici antrenorul are rolul principal, el trebuie să-și asculte sportivii, să încerce să-i înțeleagă. Eu am fost o rebelă, dacă mă pot lăuda astfel, nu m-am temut nici de cuțite, și mă gândesc la cele cinci operații pe care le-am avut, nici de drumurile lungi, cu doar un rucsac în spate și un sandviș cu te miri ce, între cele două felii de pâine – nu uit prima evadare către București, la un trial al lotului de junioare, dar nici drumul spre Grecia, cu ocazia primului meu transfer internațional.

Am plâns ca să fac handbal și mi-am falimentat părinții!

La 1 Martie 1995 am pășit pentru prima oară pe un teren de handbal – țin minte data, pentru că aveam și un mărțișor imens, o floare într-un tub de plastic, pe care aveam să-l dăruiesc primei mele antrenoare, Camelia Cernăianu. Impactul a fost unul blând, pentru că doamna profesoară era caldă și ne vorbea frumos, antrenamentele deveniseră cea mai așteptată parte a zilei.
Primele meciuri in campionatul national au avut loc cam pe la 11 – 12 ani. Cu cat creșteam mai mult, cu atât mă antrenam și jucam la toate categoriile de vârstă, în același timp. La 14 ani, am aflat că exista un lot național și că se făceau preselecții. Nu știu cum am reusit, dar mi-am convins părinții să mă lase sa vin în Capitală, la testele Federației. Cu un bilet de tren în mână și cu un sandviș în rucsac am pornit la drum, fără antrenor, fără părinți. I-am convins pe selecționeri că merit să fac parte din lot și cred că eram mândră de această selecție.

Câteodată simțeam că e greu, dar continuam să dau 100%. Într-o zi, când coboram scările, am simțit că ceva îmi sare de la genunchiul stâng sau se rupe ceva acolo. I-am spus antrenorului dar replica a fost una dură: ”Dacă vrei să nu te mai antrenezi, poți să pleci acasă, eu știu că n-ai nimic la picior”… M-am antrenat în continuare, dar la numai câteva zile distanță, la un meci oficial în Craiova, am făcut ruptură de menisc. Am stat cu atelă la picior aproape o lună, dar era nevoie de operație. Circulau zvonurile că dacă făceai o operație clasică, exista riscul să nu mai joci niciodată și nu-mi convenea. Era la Craiova un doctor bun ce făcea intervenție laparoscopică, dar costul era cam 650 de euro – asta însemna cam salariul ambilor mei părinți pentru șase luni. De la Club n-am primit niciun ajutor, eram într-o situație critică – atunci am simțit pentru prima oară că handbalul m-a abandonat…

Disperarea mea era și mai mare, pentru că aflasem că se va înființa și o echipă de senioare, care să evolueze în Divizia A, iar eu îmi doream un post acolo. Lacrimile și dorința mea de a face handbal i-au determinat pe părinții mei să se împrumute și să mă ducă la Craiova, să fac operație. A fost primul semn de susținere din partea familiei mele, într-un moment crucial! După operație, am început să joc, se făcuse echipa de senioare, iar eu eram printre cele mai bune. Au apărut și primii bani din handbal, dar eu mă consumam încet dar sigur – mă luptam la Junioare I, cât și la senioare, chiar nu aveam vârsta necesară. Eu credeam că sunt norocoasă că joc, dar oficial nu existam, pentru altcineva era pe legitimație și pe foaia de joc, cu multi ani mai mare ca mine.

Bacalaureatul se apropia cu repeziciune, iar noi primeam asigurări că vom avea examene ușoare, că antrenorii vor interveni. Nu m-am bazat nicio secundă pe promisiunile lor, trăisem anumite experiențe triste, așa că m-am pregătit temeinic. Sigur că la teste n-a venit nimeni, sigur că nu s-a vorbit cu examinatorii, dar n-a fost o surpriză pentru mine – am luat examenul cu notă bună, și mă gândeam la facultate. Au apărut multe întrebări: ce facultate să urmez?, cum pot să mai joc handbal, unde să mă duc? Până la urmă am ajuns tot în București, și tot singură, și tot cu un rucsac în spate.

Mă opresc din nou aici, pentru că nu vreau să trec pe repede înainte – sunt trăiri care mă-nfioară și care sunt convinsă că toate adolescentele le au la 18 ani. Este primul pas în viață, sunt majore și nu știu în ce direcție să meargă… Cu cine să te sfătuiești, în cine să ai încredere? Și eu am trecut prin asta, dar am reușit cu sprijinul unor prieteni să mă descopăr.
O să-mi continui povestea în zilele următoare, o să vorbesc despre doamna Anița, de la Rapid, despre domnul Anton, de la Ploiești, despre domnul Pera, de la Reșița, oameni care au rămas în inima mea, cât și despre următoarele patru cuțite, care mi-au rănit și sufletul, nu numai trupul…

Niciun comentariu

adauga un comentariu