Despre fotbaliştii care nu mor niciodată

joi, 15 octombrie 2015

de Narcis Drejan

Aprilie 1984…era ultimul sezon al lui Zoltan Crișan la Universitatea Craiova, dar primul meci la care mă ducea tata pe stadionul Central. Îmi spunea non-stop despre Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Balaci, Crişan, Cămătaru, Geolgău. Era ca o poezie. După 31 de ani de la acel moment, 11-le ăsta nu-mi iese niciodată din cap. E poezia fiecărui fan al Ştiinţei. În acel sezon, îmi povestea tata că se destramă Craiova Maxima, că deranjează partidul, conspiraţiile vremii, din care oricum nu înţelegeam nimic. Balaci se accidentase grav, iar oltenii au aşteptat încă 7 ani de la ultimul meci al lui Zoli pentru un nou titlu, care avea să fie şi ultimul.

Am stat vreme de un ceas și jumătate dacă nu și mai bine să înceapă meciul, cu timpul mi-am dat seama de ce trebuia să vii pe Central cu aproape două ore înainte de joc…stadionul Științei era neîncăpător la câți olteni veneau să își vadă idolii. Nu am înțeles mare lucru, Craiova era în albastru, iar Jiul juca într-un echipament roșiatic…a fost 0-0, iar Zoli Crișan avea să părăsească Universitatea. Tot meciul am strigat numai Crișan, Crișan, Crișan! Și acasă am ajuns și câteva zile numai Crișan aveam în cap. La finalul jocului, tata m-a dus în zona mixtă a Centralului, l-a aşteptat pe Zoli Crişan, iar fotbalistul m-a luat direct în braţe şi m-a întrebat dacă vreau să ajung fotbalist. Nici nu pot să explic astăzi ce am simţit atunci, doar că de atunci m-am îndrăgostit de numărul 7, pe care mi-l scriam invers cu cretă pe tricou, până să ajung la școală, când mi-am corectat 7-le și l-am scris cum trebuie. Doar Crişan, Crişan, deşi plecase de la Craiova.

Ianuarie 2003 – 14 octombrie 2003…

Împreună cu colegul meu de la Ediţie Specială, Valentin Pribeanu, suntem căutaţi la redacţie de Rodica Crişan, soţia fostului internaţional. Ne spune să venim la Spitalul de Boli Ftiziologice, de la Viitorul, cum se numeşte zona din Craiova. Acolo era o fabrică de pâine, iar peste drum, spitalul de boli infecţioase. Într-o cameră tristă, Zoltan Crişan. Arăta îngrozitor, abia respira, avea nevoie de o mască de oxigen, tras la faţă, foarte slăbit, dar plin de umor: “Cu ce vă servesc, băieţi?”. Îi spunem: Cu nimic…la care, Zoli: “Nimic, asta am, vă dau cât vreţi!”.
Depănăm amintiri, îi povestesc de acel meci cu Jiul Petroşani, când m-a dus tata, dar nu îşi mai aminteşte. Îşi cere scuze politicos, iar apoi se aşază în pat, îşi duce mâinile la piept şi ne întreabă: “De ce nu mă întrebaţi de bara cu Benfica, din 83? Am simţit că a căzut bara pe mine, de atunci mi s-a dus şi viaţa. Am fost boem, mi-a plăcut să trăiesc, mi-a plăcut să beau, să mă distrez. Azi ştiu doar atât, că vreau să trăiesc. Nu cred că merit diagnosticul ăsta, auziţi şi voi, cancer! Dar ce am făcut să am cancer?”.
Au urmat momente foarte triste, îngrozitoare pentru un fotbalist fabulos al României, dar pentru care nu mai avea nimeni vreun respect. Ţin minte că părăsise spitalul, pentru că nu suporta să stea închis, şi am dat peste el pe stradă, îi era foarte rău, din ce în ce mai rău. Am reuşit să strângem în jur de 18.000 de euro, pentru a-l duce la o clinică din Germania, după o campanie a ziarului Ediţie Specială. Banii au fost ridicaţi cu semnătură de Rodica Crişan, care avea să plece în Italia cu toată suma.

Zoltan Crişan a fost înmormântat la Craiova, alături de Cristi Neamţu şi Costică Ştefănescu

Zoltan Crişan a fost înmormântat la Craiova, alături de Cristi Neamţu şi Costică Ştefănescu

Prin octombrie, la începutul lunii, m-am văzut cu el, de această dată în Spitalul Judeţean din Craiova, la etajul 9. Avea tromboflebită, începuse să îi putrezească un picior, iar medicii nu puteau să-l opereze, pentru că era instabil. Abia mai putea vorbi, îşi ţinea masca de oxigen pe faţă, era stins şi scuipa sânge. S-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă s-au strâns banii pentru el. Nici nu ştiam ce să-i răspund, pentru că o iubea pe femeia care l-a lăsat şi pe patul de moarte. Ultimele lui cuvinte faţă de mine au fost în limba italiană: “Narcis, un proverb italian zice aşa: Il cielo e blu sopra le nuvole!”. A fost prima şi ultima dată când am plâns pentru un fotbalist. După 3 zile, cu o armată de ziarişti la uşa spitalului, fără niciun apropiat, Zoltan Crişan a scuipat sânge şi a apucat să zică: “Robert, băiatul meu, copilul meu!”. Ploua la 14 octombrie 2003. Din proverbul lui Zoli dispăruse cerul, erau doar norii. A murit cu o armată de jurnalişti la uşă, iar la înmormântarea lui n-au venit mai mult de 200 de persoane. Ştiu că şi-a dorit să trăiască şi nu doar până la 48 de ani.

14 octombrie 2015…

Îl sun de la radio, aseară, 14 octombrie, pe Ilie Balaci. “Mă sunară 5-6 ziarişti azi, dar ştii că-i flituiesc. Mă întrebară de tata Puiu, de nu ştiu ce bălării, dă-i mă-n Doamne iartă-mă, unul nu m-a întrebat de Zoli. Uite, sunt cu Negoro (Negrilă), Roşu (Ungureanu), Nae (Tilihoi), a fost şi Sorinaccio (Cîrţu), stăm la un şpriţ şi ni-l amintim pe Zoli. Sunt 12 ani de când a murit. Mi-a fost ca un frate, că eu n-am avut fraţi. Şi azi, veni aici şi Robert, băiatul lui, ăla care mi-a cerut în instanţă 3 miliarde de lei vechi, că am spus că haimanaua aia de Rodica l-a omorât. Nici nu l-am băgat în seamă. Şi haimanaua aia de doctor a permis ca Zoli să apară înainte de moarte, la TV, la Procesul Etapei. Haimanaua credea că dă lovitura şi moare Zoli în direct. Eram plecat atunci, dar am suferit enorm. L-am luat cu mine în Arabia Saudită, l-am pus la echipa de tineret al lui Hilal, a ţinut un regim medicamentos, dar a plecat s-o vadă pe Rodica. Câştigase în jur de 800 de milioane de lei. Femeia aia a avut grijă să-l distrugă. Sincer, mi-era ruşine de Zoli. A fost fratele meu, dar n-a putut niciodată să se despartă de dragostea faţă de femeia asta. L-a băgat în mormânt. Şi, sincer, de ce să vorbesc cu presa? Să mă întrebe dacă Adi Popa sau Torje se ridică la nivelul lui Zoli Crişan? Să fim serioşi, cred că doar Ţarălungă a fost la nivelul lui Zoli, dar o să zici că-s subiectiv. Ca fotbalist a fost enorm, dar mai ales ca om. Păcat că a fost atât de naiv”. La începutul discuţiei, Ilie mi-a spus că a plâns, marele Ilie Balaci…cam aşa l-am cunoscut eu pe Crişan!

Comments are closed.