9 ani fără The Best, George Best! “Nu muriți ca mine!”. Ultima autobiografie a geniului nord-irlandez

mar, 25 noiembrie 2014

de Narcis Drejan

“Eram într-o agonie atât de dureroasă, încât dacă cineva mi-ar fi dar o pastilă să pun capăt vieții aș fi făcut-o imediat. Moartea ar fi încheiat durerea asta persistentă, îngrozitoare, cea mai nenorocită de când mă știu, mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi rotit un cuțit în stomac. În ciuda durerilor, a sângelui pe care îl scuipam, a rănilor care îmi apăruseră pe corp și din care nu se mai oprea sângerarea, ezitam să mă duc la doctor. Și dac-ar fi fost să mor atunci, trebuia să dau vina pe băutură, nu? Toți dau vina pe băutură. Uitați-vă, sunt galben pe toată pielea și am slăbit așa de mult că nicio haină nu mai stă pe mine”, sunt cuvintele unui om disperat, primul produs marketizat din istoria fotbalului, George Best, în cartea autobiografică “Blessed”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERADeși au apărut 6 autobiografii ale nord-irlandezului de la Manchester United, Blessed este de departe cea mai bună, recunosc că am citit doar 2, Bestie și The good, the bad and the bubbly. Nu o spun doar eu, ci toți îl laudă pe Roy Collins pentru detaliile incredibile, în special cele legate de ultimii ani din viața lui George Best. Este o carte despre un om care a crezut că ia viața în glumă, care și-a dat și ultimii bani pe băutură și care n-a conștientizat nici după ce Dumnezeu i-a dat o a doua șansă la viață…a fost un boem al fotbalului și al showbiz-ului.

 

“Nu muriți ca mine!”

Astăzi se împlinesc 9 ani de când George Best apuca de pe patul spitalului Cromwell din Londra să transmită un mesaj pentru toți fanii lui Manchester United și pentru toți cei care l-au văzut vrăjindu-i cu driblingurile sale: “Vă rog frumos, nu muriți ca mine!”. S-a stins pe patul unui spital, lăsând în urmă Old Trafford și vorba lui Matt Busby: “cred că am găsit un geniu!”, driblingurile absolut ireale ale unui britanic pentru anii romantici ai fotbalului, o viață scăldată la propriu în alcool și o soție, Alex, care a îndurat tot ce poate fi mai greu.

“Blessed” este scrisă după transplantul reușit de ficat, mai exact la fix un an de când spunea Best că s-a lăsat de alcool.

“Nu mai beau, nici măcar nu mai simt că aș vrea să pun ceva pe limbă și aș putea să spun că nu voi mai bea”, sunt cuvintele din prologul autobiografiei…dar Best nu s-a ținut de cuvânt. A tot băut și a băut, până când a ajuns la 59 de ani cu o infecție groaznică la rinichi, cauzată și de imuno-supresivele administrate în urma transplantului de ficat.

Prima minge, la un an și 3 luni

Primul dribling, la 13 luni, apoi alături de sora sa și un George Best la școală

Primul dribling, la 13 luni, apoi alături de sora sa și un George Best la școală

Față de Roy Collins, Best își amintește că mama sa a murit în 1978, tot din cauza alcoolului, la un deceniu după ceea ce avea să însemne momentul magic al fotbalistului din Irlanda de Nord, finala cu Benfica și golul uluitor de pe Wembley. “Mama a fost o femeie fantastică, trebuia să crească șase copii în perioada de după al doilea război, dar problemele ei cu băutura au apărut după ce am plecat eu de acasă. Rahații de jurnaliști investigau în anul morții mamei mele legăturile pe care le-aș avea și eu cu alcoolul pe linie genealogică. Când m-au întrebat, le-am arătat semnul mijlociu, plus câțiva pumni în gura unora”, așa încep primele rânduri din autobiografia sa, cu gândul la mamă și la prima minge primită cadou, chiar când Best a împlinit un an și o lună, în 1947.

“În jur de 7-8 ani și uitam să mai mănânc pâinea cu gem, ieșeam pe străzi și jucam fotbal până seara. Când întârziam acasă, nici nu mă putea bate mama, eram așa de slab, că s-ar fi rănit în oasele mele. Sora mea, Carol, mai mare cu un an și 5 luni decât mine, mă cam pocnea, țin minte că mi-a dat odată un pumn în plex că dacă ar vedea-o azi Lennox Lewis ar fi gelos. Chiar și azi vorbește despre acel incident!”

Pasiunea pentru fotbal i-a întărit-o bunicul său, James Scottie Best, care trăia chiar lângă stadionul lui Glentoran Belfast. La 9 ani era îndrăgostit de Wolverhampton, campionii din 1954, din Anglia, pentru că i se părea că e cea mai bună echipă din lume: “La școală aveam probleme cu catolicii, pentru că eram protestant, dar nu mă afecta deloc religia. Eram îndrăgostit de Wolves și visam să ajung fotbalist mare, poate chiar în acele tricouri aurii spre portocaliu. La 15 ani l-am cunoscut pe Bob Bishop, care conducea Boyland Youth Club, o școală de fotbal care avea un parteneriat cu Manchester United. Am fost la o preselecție, dar eram cel mai mic, jucam împotriva unora de 17-18 ani. Echipa mea a bătut cu 4-2, eu am marcat două goluri și nu eram foarte mulțumit de cum jucasem. După nici 2 zile mă trezesc cu Bob Bishop la ușa casei, care mă întreabă dacă vreau să joc pentru Manchster United! Să joc oare? Am început să alerg prin curte și să strig cât mă ținea vocea că voi juca pentru Manchester United. Toată lumea simpatiza cu United, mai ales că în 1958 avusese loc tragedia de la Munchen, accidentul aviatic, după 3-3 cu Steaua Roșie Belgrad. Țin minte că eram în autobuz spre școală și am auzit la radio. Când l-am văzut pe Matt Busby și mi-a întins mâna, am simțit că vorbesc cu Dumnezeu. Eu, un puști de 15 ani, semnasem cu United. După 2 ani la echipa de juniori, Matt Busby a venit și mi-a mai întins mâna: <Fiule, felicitări, de azi semnezi un contract profesionist, vei juca la Manchester United pentru un salariu de 17 lire sterline pe săptămână>”.

Primul paharul de scotch din vestiar

best semneaza cu unitedDe aici, cartea prezintă în aproape 50 de pagini ascendența bruscă a tânărului brunet cu ochi albaștri din Belfast și ajunge brusc în momentul în care Matt Busby pleacă de la United, prezentând problemele mari pe care le-a avut Best cu alcoolul. Debutul său s-a produs în 1963, la doar 17 ani, într-un meci cu West Bromwich Albion, iar Matt Busby i-a spus doar atât: “Fiule, azi intri!”.

Aici apar și primele discuții despre băutură, deși avea 17 ani, începuse să intre în anturajul echipei: “toți consumau alcool înainte de meci, dar foarte puțin, chiar Bobby Charlton își dregea stresul cu un pahar mare de scotch. Cu anii, aveam să devin cel mai mai bun prieten al alcoolului, dar și cel mai mare consumator din vestiar. Eram copleșit, cel mai mic din echipă, urma să joc alături de Bobby Charlton. Nu am jucat cine știe în ce prima repriză, iar după pauză, m-a pus Busby să joc pe partea cealaltă a terenului. Nu am avut un debut fericit, dar a doua zi Manchester Evening News titra: Micuțul Best strălucește în atacul diavolilor. Meciul următor, Matt Busby m-a lăsat la echipa a doua, iar eu trăgeam de mine la fiecare antrenament. Intrasem într-o rutină, cu vizitat părinții la Belfast, ei pe la mine, plus câteva ieșiri cu tinerii din echipă, dar beam foarte puțin”.

Al cincilea Beatles și “anonimul” Eusebio: “We all live in a Georgie Best world!”
Primul an a fost de acomodare pentru George Best, însă de când au apărut golurile și prezențele la United, tânărul din Belfast avea să ajungă din ce în ce mai celebru. Juca din ce în ce mai bine, iar în 1964 a fost selecționat în naționala Irlandei de Nord. Doar că nu s-a calificat la Mondialul din 1966 cu țara sa, unde englezii au strălucit la ei acasă. A rămas cu poveștile lui Stiles și Charlton.

Roy Collins povestește cu lux de amănunte meciurile importante și aduce în discuție un moment esențial, când pentru prima dată, înainte de un antrenament, în 1965, Busby nu începe pregătirea pentru o discuție cu Best: “Ai grijă, nu-mi place viața ta socială. Nu-mi place anturajul tău. Ai putea să joci mai bine, dacă ai bea mai puțin. Ai doar 19 de ani. Păstrează-ți mintea pentru fotbal și te vei întoarce la echipa mare”.

George Best, în meciul cu Benfica

George Best, în meciul cu Benfica

Best l-a ascultat și și-a refăcut apariția în prima echipă a lui United, urmând câteva partide antologice. Ziua de 9 martie 1966 avea să fie de poveste pentru “Belfast boy”, după o dublă reușită pe Da Luz, în fața Benficăi lui Eusebio: “Nu-mi amintesc mare lucru. Din minutul 10, noi aveam 2-0, de necrezut, marcasem ambele goluri. Eram așa de buimăcit de ceea ce reușisem că azi parcă e gol în capul meu, parcă e ștearsă parțial experiența de pe Da Luz. La pauză, Sir Matt Busby ne spunea să fim calmi, că mai e o repriză, noi cântam, aveam 3-0! Am câștigat cu 5-1, iar a doua zi presa din Portugalia mi-a spus O Quinto Beatles (Al cincilea Beatles), pentru că aveam părul ca al Beatles-ilor și eram britanic. De la acel meci, au început telefoanele să sune, să mă caute agenți, să apar în toate reclamele posibile, la pastă de dinți, la cârnați, la creme de îngrijire corporală, la pantofi, pentru că totul era the Best, de la George Best. Totul era fantastic, jucam cel mai bun fotbal, mai ales că în sezonul 1966-1967 am câștigat titlul cu Manchester United. Aveam să dăm iarăși de Benfica, în 1968, în finala Cupei Campionilor Europeni. 4-1, iarăși am marcat, în prelungiri, și la 22 de ani câștigasem un campionat cu Manchester, Cupa Campionilor Europeni și aveam să fiu numit cel mai bun fotbalist al Europei în 1968! În loc de Yellow Submarine, fanii cântau: we all live in a Georgie Best world. Era uimitor…doar că toată faima, toți banii, toate femeile și tot alcoolul începuseră să-mi distragă atenția de la fotbal!”

Băutura, păcatul decadenței

fotbalistul anului in 1968George Best era peste tot, devenise primul produs de marketing din fotbal, însă avea două vicii care-l îndepărtau de fotbal: alcoolul și femeile. Chiar Matt Busby avea să-l prindă în vestiar cu o femeie, în timpul unei partide de sex. “Erau așa de multe admiratoare, că abia le mai făceam față. După plecarea lui Matt Busby, care și-a anunțat retragerea în 1969, nici nu mai eram băgat în seamă de noul antrenor, Wilf McGuinness. Nu m-a plăcut deloc, iar eu începusem să beau din ce în ce mai mult. Echipa nu juca mai nimic, iar eu mai mult petreceam decât mă antrenam. Și, totuși, Matt Busby s-a întors în 1970, dar m-a suspendat o săptămână, pentru că n-am apărut la meciul cu Chelsea. Am petrecut toată noaptea cu actrița Sinead Cussack, am băut și am făcut sex, iar când m-am trezit, toată presa era la ușa casei ei. Cred că era prima dată când ratam un meci, din cauza alcoolului. Dar nu conștientizam. În 1973 voiam să mă las de fotbal, deși eram considerat printre cei mai buni fotbaliști din lume. Pierdeam antrenamentele, lipseam de la meciuri, totul din cauza nopților lungi, scăldate în alcool și femei. La 27 de ani aveam un motiv perfect să renunț la fotbal, aveam tromboză venoasă, însă voiam să joc. Nu mă lăsau nici ofertele. După ce am plecat de la Manchester, am jucat în toată lumea, în Africa de Sud, apoi perioada din America, unde m-am căsătorit cu Angela MacDonald-Janes, iarăși întoarcere în Anglia, iar America, apoi la cât mai multe echipe, dar jucam prea puțin, tot din cauza alcoolului”.

George Best demonstrase la Manchester United ce nu reușise niciun fotbalist la acea vreme, nici Eusebio sau Pele nu erau atât de iubiți, de idolatrizați. În cartea lui Collins, după 146 de pagini urmează sfârșitul unei ere, lupta sa cu alcoolul, nopțile pe care nici nu și le mai amintea, plus clipe teribile, când se trezea gol în secția poliției, mai ales în perioada petrecută la Los Angeles, apoi la Fort Lauderdale. Pur și simplu, se trezea din beție pe stradă, gol pușcă, după o noapte în care prostituatele îl îmbătau și îi luau banii.

De vechile metehne nu scapi niciodată

Alături de Alex Best, a doua soție

Alături de Alex Best, a doua soție

Chiar dacă în viața familiei a apărut Callum, George Best nu s-a potolit. A continuat în aceeași manieră, fiind arestat și arătat cu degetul în presa din întreaga lume. Chiar de Crăciun, în 1984, a fost prins băut la volan și arestat pentru trei luni: “De Crăciun nu s-au permis vizitele, așa că stăteam în celulă și mă gândeam la familie. Nu îmi era rușine, doar încercam să mă las de băutură, Apăruseră primele semne că trebuie să renunț, simțeam că-mi ruinez viața. O terminasem definitiv cu fotbalul!”. Până în anii 90, Best a trăit din reclame și apariții la TV, însă nu mai avea aproape niciun ban, tot ce câștiga dădea pe facturile de casă și pe băutură. Cu toate acestea, se scoteau albume cu numele lui, cântece, apărea în seriale, ba chiar și într-un film. Orice știre cu George Best vindea, nu conta că ieșea dezbrăcat pe stradă, nu conta că era atât de beat încât nu articula vreun cuvânt, Best vindea, era imaginea excelentă pentru marketingul din presă.

De aici, cartea devine foarte încărcată, plină de descrieri incredibile despre lupta unui om cu alcoolul, de fapt este o acceptare continuă și un refuz doar în mintea lui George Best. Mariajul cu Alex Pursey, singura femeie din viața lui care l-a iubit cu adevărat. A încercat din toate puterile să-l convingă să se lase de alcool, însă a fost bătută bine de câteva ori.

Alcoolul avea să-i dea cea mai grea lovitură în 2000, Best era diagnosticat cu ciroză, însă a refuzat tratamentul până a ajuns în spital. În 2002, medicii din Anglia au contestat transplantul său de ficat, ținând cont de problemele pe care le avusese cu băutura. Până la urmă, transplantul de ficat a fost un succes, numai că Georgie Belfast Boy nu a renunțat la alcool, iar presa a început aceleași discuții.

 

Un necrolog trist și ploaia din Belfast…

PdH-Best-ultimos-diasBest și-a prevăzut moartea și în cartea lui Collins nici nu îți dă de înțeles vreun moment dacă o acceptă sau o face doar pentru a mai prinde un contract la vreo echipă. Știa că nu avea nevoie decât de un meci pentru a-i înnebuni cu fentele sale pe suporterii care plătiseră biletul.

Dar înainte de transplantul de ficat, Best și-a scris necrologul, pe care avea să-l și publice:

“Știu că sună siropos, dar pentru mine în viață au contat soția mea, fiul meu, familia mea și prietenii. Știu că am primit șansa unei noi vieți, că tot ce am trăit în trecut e trecut. Nu i-am spus niciodată lui Alex asta, dar ea mi-a salvat viața. A văzut în mine omul bun, când nimeni nu mai vedea asta și pentru asta îi spun un mare mulțumesc lui Dumnezeu. Cel mai mare regret al vieții mele este că nu mi-am văzut copilul crescând. Asta doare. De fiecare dată când vorbeam cu el la telefon îmi spunea că mă iubește și nici nu îl luam ca pe un mare compliment. Nu mi-e frică de moarte, atunci când toți au grijă de mine. Nu mai vorbiți de mine că mor, nu e nevoie. Știu și eu că am făcut greșeli mari și urăsc să știu că rămân fără Alex. Așa a fost cântecul meu, legat de băutură, parcă totul a fost împotriva mea și împotriva lui Alex, dar 7 ani am fost nedespărțiți! Alex e suficient de puternică să își găsească pe altcineva, pe cineva bun, care să aibă grijă de ea! Știe să facă o diferență, de fapt, m-a ales pe mine!”.

Alex Best avea să divorțeze de George în 2004, cu lacrimi în ochi, după ce i-a citit necrologul din urmă cu doi ani.

Belfast Boy nu a renunțat la alcool și a ajuns în noiembrie 2005 în stare gravă la Spitalul Cromwell, cu o infecție a rinichilor, din cauza imuno-supresivelor luate după transplantul de ficat. A acceptat o poză pentru News of the World, unde semna și un editorial săptămânal, și le-a spus fanilor fotbalului: “NU MURIȚI CA MINE!”.

La înmormântarea sa, din 3 decembrie 2005, peste 100.000 de oameni au fost prezenți să-i spună adio tânărului din Belfast, care a uimit fotbalul. Avea doar 59 de ani, însă ca și pe teren, la fel și în viață, la fel și în moarte, Gorge Best nu a avut nevoie decât de câteva clipe pentru a le demonstra că a fost cel mai bun. De 9 ani, la 25 noiembrie, de cele mai multe ori, în Belfast plouă…fanii lui Best spun că de fapt sunt lacrimile oamenilor care l-au iubit pe George Best. Și astăzi, fanii lui trăiesc în lumea lui George Best…

Comments are closed.